E normal ca e bine acum, inceputul e intotdeauna frumos, mi-a spus un prieten recent, dar pesimist indragostit. L-am privit stramb. Am inteles ca se temea de monotonie, ca se gandea la plictiseala si pandea cu coada ochiului drobul de sare in vreme ce il apropia cu ambele maini de marginea etajerei. Prost nebun, am rostit, dar numai pentru mine. L-am lasat sa creada confortabil ca povestile frumoase pot sfarsi in monotonii. Ca iubirile pot degenera in prietenii. Ori, mai absurd, ca prieteniile pot tine loc de iubiri. Mi-am strans puternic la piept propriile povesti de iubire si m-am bucurat ca le-am trait. Schioape, bolnave, malformate din nastere sau anchilozate pe parcurs. Dar pasionale, cutremuratoare, absolute si niciodata plictisitoare.

Pentru mine, monotonia e in aceeasi oala cu varcolacii si barbatii fideli: se zvoneste ca exista, toata lumea se teme de ei, dar nimeni nu a vazut vreunul cu adevarat.

De-ar fi sa fac un scurt inventar al povestilor mele de dragoste, n-as putea numi nici macar una care sa fi murit sufocata de monotonie. Pe mine m-au despartit amantele. Pe mine m-au despartit iubirile oficiale. Pe mine m-au despartit certurile violente, frustrarile refulate si femeile aterizate prin asternuturi proaspat spalate. Chiar si atunci cand mi-am luat adio cu zambetul pe buze si intre imbratisari amicale, am trantit usa zgomotos si am spart pahare. Iar atunci cand n-am urat cu foc dupa ce am adorat patimas, nu iubisem cu adevarat din primul moment, ori povestea nu isi atinsese inca finalul.

Nu cred in monotonie. Nu cred in iubiri adevarate care traiesc puternice precum in ziua cea dintai. Eu cred ca fiecare iubire mi-a fost mai mare decat precedenta, fiecare nou iubit a fost mai bun decat anteriorul, fiecare emotie a fost mai intensa decat precedenta. E natural asadar ca intr-o iubire fiecare zi sa fie mai frumoasa decat cea care tocmai a trecut. Ce-i cu teoria asta a inceputului frumos?
Toate editorialele Kudika »