M-am trezit in urma cu ceva vreme exclamand in fata unei prietene ceva ce mi-e rusine sa recunosc.

Probabil ca rosteam atunci cea mai ingamfata si mai prosteasca fraza din lume: Sunt mai frumoasa si mai desteapta decat ea! De ce nu ma iubeste pe mine?

Prietena mea m-a privit crucis. A incercat sa-mi explice lucruri care nu se pot explica, dar mintea mea era deja departe, adancita in calcule comparative, pierduta intre frustrare si rautate.

Ea e mai slaba, mi-am spus si am decis sa slabesc vreo 10 kilograme in saptamana imediat urmatoare. M-am privit in oglinda. Poate culoarea parului? Ochii? Nasul e cam stramb. Sanii? Ba nu, mai mult ca sigur ca burtica era vinovata de toate relele Pamantului. Mi-am simtit energia alunecand prin varfurile degetelor de la picioare. Am compensat absenta ei cu tort de ciocolata. M-am simtit vinovata. Am inceput a doua zi dieta. M-am simtit infometata. Grasa. Neiubita. “Neiubibila”.

O saptamana mai tarziu, deloc mai slaba, deloc mai fericita, deloc mai iubita, doar mult mai infometata, am mancat iar tort. Vina. Dieta. Foame. Mancare. Vina. Dieta. Foame. Mancare. Vina. Dieta. Foame. Mancare. Vina. Dieta…

In cele din urma, dupa cativa ani, cateva studii comparative, cativa barbati care m-au inselat cu femei mai grase, mai slabe, mai nu-conta-cum-conta-ca-sunt-altele… m-am saturat.

Nu exista un final roz. Exista o morala. Nu sunt perfecta. Dar sunt obsedata, la fel ca si tine, sa devin cea mai buna, sa ma “optimizez”, sa progresez. Probabil ca un psiholog mi-ar motiva ca, la un moment dat, in copilarie, cineva mi-a spus ca trebuie sa fiu cel mai bun. Probabil ca, de fapt, sunt doar cam dusa cu pluta. Sau sufar de boala secolului, de aceasta perfectomanie absurda cauzata pana la urma de dorinta de a fi iubita. De cineva pe care simti ca nu il meriti. Despre care simti ca te evalueaza dupa standarde ce nu sunt ale lui, ci ale tale. Iar tu te ghidezi dupa standarde gresite.

Nu spun ca nu trebuie sa incerci sa fii mai buna. Spun ca trebuie sa incetezi nebunia! Vanatoarea perfectiunii. Comparatia cu altii. Cu atat mai mult cu persoane cu care nu ai nimic in comun. Sau persoane cu care imparti prea putin.

M-am trezit in urma cu ceva vreme curtata de un barbat perfect dupa standardele mele, acel print pe cal alb ale carui calitati le-am tot insirat pe o lunga lista in ultimii 20 de ani. L-am ignorant complet. Eram indragostita lulea de un altul care nu avea aproape niciuna din trasaturile perfectiunii. Dar care ma facea fericita. Si nu regret deloc. In plus, acum, in fiecare dimineata si seara, ori de cate ori ma joc de-a iubita perfecta si ma intreb ce-mi lipseste sau ce am in plus de pierd in jocul meu, imi dau seama ca as putea foarte bine sa fiu buricul pamantului in varianta feminina. Uneori, pur si simplu problema e la altcineva. Iar obsesiile pe care le dezvoltam noi in incercarile patologice de a deveni idealul lor, sunt nu numai inutile, ci foarte daunatoare.


Toate editorialele Kudika »