Se vorbeste prea des despre un presupus pahar cu rabdare pe care, se pare, il avem fiecare din oficiu. Intotdeauna mi-am imaginat ca acest pahar se umple cu o picatura chinezeasca si este vesnic aproape plin. N-am auzit vorbindu-se vreodata despre prima picatura de rabdare, ci numai de ultima. Rareori am primit ori am acordat avertizari, intotdeauna a fost vorba numai de ultimaturi. Am zarit prea des “capatul” rabdarii, niciodata inceputul. Am intalnit numai oameni cu nervii lungiti la maxim care afirmau cu tarie: “e ultima data!”.

“Ultima mea data” a fost de vreo 30 de ori in ultima luna. A fost pentru a nu mai stiu cata “ultima data” cand m-am impacat cu fostul iubit, “ultima data” cand m-am enervat in trafic, “ultima data” cand am tolerat o nedreptate, “ultima data” cand am incercat sa inteleg un curs, “ultima data” cand am suferit dupa un prost.

Cel mai tarziu maine o iau de la capat. Nu are rost sa neg ori sa sustin ca nu va fi astfel pentru ca stiu ca de fiecare data cand imi jur ca nu voi mai tolera un ceva anume ma lovesc cat mai repede posibil de o noua situatie in care ma vad nevoita sa mai suport inca putin din acel ceva. Imi amintesc atunci de o vorba veche din popor care vorbeste despre cat poate duce fiinta umana. Putem face si indura orice. Insa cu ce rost?

Nu mi-am impus niciodata limite pentru ca si eu, la fel care orice fiinta umana, nu am. Iar pana de curand nu aveam nici masura in viata: lucram prea mult, plangeam prea mult, iubeam prea mult, iar daca in primele doua cazuri am gasit placere si respectiv eliberare, dragostea in exces mi-a daunat. Da, nu exagerez, “daunat” este cuvantul potrivit. E drept, nu a fost numai pierdere, vesnic am avut si ceva de castigat: am invatat sa fiu mai toleranta, m-am maturizat, am dat piept cu tot soiul de experiente din care fara exceptie am iesit putin mai “luminata”. Insa atunci cand am tras linie si am adunat mi-am dat seama ca am iesit in pierdere. Am ratat, spre exemplu, iubirea adolescentina si in consecinta nu am simtit niciodata ca toata lumea e a mea si o pot cuceri dintr-o singura miscare. N-am simtit nici pacea si linistea unei iubiri mature, n-am adormit cu zambetul pe buze, ci numai cu ochii inlacrimati. Pentru mine dragostea a fost intotdeauna devastatoare, ravasitoare, cotropitoare. Si a fost prea mult pentru un singur suflet.

Iubesc si astazi acelasi barbat dintotdeauna. Insa am reusit intr-un final sa ma iubesc mai mult pe mine si am invatat sa ma opresc si sa ma departez de el, fie doar temporar, atunci cand simt ca iubirea pentru el imi face rau. Mi-e insa teama si in aceasta clipa ca as putea face un pas gresit si mi-as putea pierde picatura de control pe care o stapanesc in acest moment. In acest caz as depasi limita admisa de iubire si as ajunge iar, pentru a mia oara, la capatul rabdarii.

Inima nu are masura in a darui dragoste. Si nici n-ar trebui sa cantarim. Dar atunci cand simti ca dauneaza trebuie sa inveti sa spui “nu!” pentru ca, intr-un final, cea mai importanta persoana pentru tine esti tu. Nu este drept sa-ti faci singur rau!
Toate editorialele Kudika »