Sotul meu a murit cand aveam 27 de ani. O parte din mine a murit cu el

Se spune ca noptile sunt cele mai dificile cand vrei sa treci peste o problema. In loc sa dorm in dormitor, in patul pe care l-am impartit cu sotul meu, am ales sa dorm pe canapea.

Aveam lenjeria in brate, iar cearsaful imi atarna pe jos... acesta a atins un ambalaj de la o bomboana. Daca el ar mai fi fost cu mine, l-as fi certat (cum faceam de obicei), spunandu-i ca gunoiul este in bucatarie.

Acum, m-am aplecat si am luat ambajalul... ultimul lucru pe care am vrut sa il fac a fost sa il arunc. L-am tinut in mana, strans... foarte strans... pana cand unghiile mi-au facut semne in palma. L-am tinut asa pana cand am adormit... Cand m-am trezit, aveam pumnul la fel de strans. Ambalajul era tot acolo. Se pare ca lumea au dreptate: cel mai dificil este sa supravietuiesti noptilor.

Am auzit oameni spunand ca trebuie sa plangi pana cand lacrimile iti seaca. Asa am facut... necontenit. Am plans la dus. Am plans in masina. Am plans in timp ce mergeam si in timp ce vorbeam. Am plans pana si in somn. Nu am simtit niciodata un nod real in gat... pana atunci, cand el a disparut pentru totdeauna din viata mea.

Oamenii nu prea stiau cum sa se poarte cu mine, cu emotiile mele, si nu pot spune ca ii invinovatesc. Nici eu nu stiam. Dar nu puteam face nimic altceva. Faptul ca mi-am pierdut iubirea vietii mele la varsta de 27 de ani nu are importanta. Puteam avea si 87 de ani... durerea ar fi fost la fel.

Dupa un timp, lacrimile mele au fost inlocuite cu resemnarea. La o luna de la moartea sotului meu, pentru prima data am deschis usa de la casa. Cutia postala era ticsita cu facturi restante si oferte de la banci. Potrivit corespondentei lui, el nu era mort. Am stat acolo cu plicurile in mainile mele. Daca ar fi fost pe veranda cu mine, i-as fi dat lui facturile. Acum, eu doar le tineam... cum tineam invelisul de bomboane.

Atunci am inteles ca nu trebuie sa il uit, insa este necesar sa merg mai departe... sa gasesc puterea de a trai fara sotul meu.

Asta a fost ziua in care am realizat ca exista viata in afara casei mele, dar am invatat si ca exista viata si in casa mea. Am aprins lumina de pe terasa si am lasat-o pornita intreaga zi in memoria sotului meu.

La scurt timp dupa acea zi, m-am intors la locul de munca. Aceiasi oameni pe care i-am lasat in urma cu o luna si jumatate erau inca acolo. "Nici unul dintre ei nu a murit." - imi repetam in fiecare minut in prima zi de munca. Voiam doar sa imi fac treaba si sa plec acasa. Colegii mei erau ocupati cu alte treburi; pareau agitati, insa plini de viata. Fetele, majoritatea de varsta mea, m-au invitat sa merg cu ele la un suc dupa ce terminam programul... cand am ajuns acolo, m-au impins pe ringul de dans.

Stiu ca au facut asta cu cele mai bune intentii, insa in acele momente le uram... din tot sufletul meu.

Le uram pentru ca zambeau, pentru ca radeau si pentru ca dansau. Uram faptul ca erau fericite si, ce era si mai important, uram faptul ca le era mila de mine. Asa ca am plecat acasa.

A fost asa o perioada... munca, acasa, munca, acasa... Intr-o zi, masina mea s-a stricat si a trebuit sa iau autobuzul pana la locul de munca. Ceea ce a inceput ca o zi de rahat s-a transformat intr-o viata minunata. Omul care s-a asezat langa mine in autobuz a devenit al doilea sot al meu. In curand se fac 15 ani de la nunta.

Din ziua in care am aprins lumina pe veranda am lasat becul pornit tot timpul... chiar si cand trebuia sa schimb becul, tineam intrerupatorul pornit - cu mana intr-una din vechile lui sosete incercam sa schimb becul. Sotul meu actual nu se simte intimidat de faptul ca primul meu sot este inca in viata mea si nici nu il deranjeaza ca inca mai plang cand ma gandesc la el.

Chiar daca am mers mai departe, durerea nu va inceta niciodata. Daca inainte erau lacrimi de tristete acum sunt lacrimi de bucurie pentru ceea ce am avut: o dragoste ca in povesti. Amintirile cu el ma vor insoti intotdeauna.

sursa material: yourtango

foto prima pagina: captura Youtube

---