"Am pierdut-o definitiv." - mi-am spus in timp ce eram in biserica. Era inmormantarea ei. In cele din urma, cancerul castigase lupta.

Păr hidratat, sănătos și ușor de pieptănat? Se poate!

"Acum ce urmeaza, Doamne?" - ma intrebam. Viata mea era trista. M-am uitat in stanga mea, l-am vazut pe fratele meu strangand mana sotiei sale.

Sora mea statea prabusita pe umarul sotului ei, cu mainile sale lagandu-si usor copilasul de patru ani. Nimeni nu observa ca eu stau singur. Locul meu era langa mama noastra, ii pregateam masa, o ajutam sa mearga la plimbare, o duceam in vizita la medic... tot timpul meu il dedicasem ei. Acum... munca mea se terminase si eram singura.

Dintr-o data, am auzit o usa trantita in spatele bisericii. Pasi rapizi se grabeau pe mocheta murdar. Un tanar atrasese atentia tuturor din jurul nostru. Apoi s-a oprit din drumul lui si s-a asezat langa mine.

"Imi pare rau... a intarziat" - a explicat el cu capul plecat... cu toate ca nu aveam nevoie de nicio explicatie de la el.

Preotul si-a continuat slujba. Dupa doua minute, tanarul m-a intrebat in soapta: "De ce ii spune Andreea? Are el un alt nume pentru ea?"

"Pentru ca acesta era numele ei. Desi toti ii spuneau Ana, ea este trecuta in buletin Andreea Ionescu."

"Nu, este imposibil..." - a insitat el in timp ce toti si-au indreptat privirea catre noi. "Numele ei este Elena Popescu."

"Cred ca ai gresit inmormantarea." - i-am spus amuzata.

"Nu aici este Biserica Sf Ioan?" - m-a intrebat el nedumerit.

"Nu... Biserica Sf Ioan este fix peste strada." - i-am raspuns.

"Oh..." - s-a auzit in glasul lui.

Emotiile mele s-au amestecat cu momentul realizarii greselii facute de acest barbat... si am izbucnit in ras.. mi-am luat fata intre maini in speranta ca acest moment va fi interpretat ca suspin.

Dar nu s-a putut. Am tras cu ochiul la barbatul dezorientat asezat langa mine. El radea in timp ce toti cei din biserica se uitau la noi.

In acel moment mi-am imaginat-o pe mama. Sigur ar fi ras si ea.

La finalul slujbei, ne-am grabit amandoi sa iesim afara din biserica.

"Eu cred ca am ajuns un subiect de discutat saptamani intregi in tot orasul." - i-am spus zambind.

Am stat putin de vorba; el mi-a spus ca era la inmormantarea matusii sale, apoi m-a invitat la o cafea.

Acea dupa-amiaza a fost inceputul unei calatorii frumoase; acest om care venise la o inmormantare gresita era, totusi, in locul potrivit.

La un an dupa intalnirea noastra, ne-am casatorit. In luna septembrie in acest an, sarbatorim 10 ani de casnicie. De fiecare data cand ne intreaba cineva cum ne-am cunoscut, sotul meu le spune: "Mama ei si matusa mea ne-au facut cunostinta...si au ras de noi o zi intreaga."

foto prima pagina: Voronin76, Shutterstock

Dupa 11 ani de casnicie, sotul a plecat de acasa. Ce au facut femeia si cei doi copii?
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: