Cum am reusit sa imi salvez relatia?

Atunci cand nu mai intelegi ce cauti intr-o casatorie in care parca exista numai cearta, scandal si probleme... este timpul sa faci ceva.

"Eu am dreptate, el este de vina..." - acuzatii de tradare, minciuni si mult stres. Este simplu sa dai vina doar pe el si sa crezi ca tot ce faci tu este bine. Eu... m-am trezit intr-o noapte. Cu picioarele stranse sub mine, nu bratele incrucisate, cu ochii brazdati de lacrimi, gandindu-ma ca eu sunt cea ranita, ca lui nu ii pasa. "Nu mai pot face acest lucru." - mi-am spus.

Si apoi o prietena mi-a spus ceva ce a schimbat totul: "Esti sigura ca tu esti singura care sufera? Acest barbat este barbatul pe care l-ai iubit suficient pentru a face copii cu el. Esti absolut sigura ca pe el nu il doare? Chiar nu vrei sa ii oferi o sansa pentru a iti explica si partea lui?

Nu aveam niciun chef sa imi ascult sotul. Si... nu despre asta sunt certurile? Ne auzim unul pe celalalt cum tipam, ne descarcam, spune cuvinte urate care sunt fara sens pentru ca niciunul nu asculta. Si in toata aceasta nebunie ne convingem ca noi avem dreptate si ei gresesc. Insa... oare am fost eu prea dura si nu i-am lasat posibilitatea de a se apara?

"Nu mai am putere..." - mi-am spus in gand.

Au urmat cateva zile intregi in care pur si simplu treceam pe langa el si nu stiam ce sa ii mai zic. Ne ignoram reciproc. Si cred ca nici el nu voia sa vorbeasca cu mine. Am construit un zid al tacerii atat de gros si de impenetrabil incat singurele dati in care vorbeam erau la sfarsitul zilei... si atunci doar cand trebuia sa spunem despre copii sau despre vreo problema care ne privea pe amandoi.

Stateam noaptea treaza si ma gandeam ce se intampla cu noi si cum de am ajuns aici. Nu stiam daca mai pot face ceva. Apoi, intr-o dimineata, am spus cu o liniste incredibila in suflet: "Imi pare rau."

Am fost socata de alegerea cuvintelor. El s-a uitat cu ochi mari la mine. In adancul ego-ului meu, o parte din mine tipa suparata cum de am indraznit sa imi cer scuze, insa mintea si inima mea ma impingeau sa spun mai multe.

"Nu am fost sincera cu tine. Ne-am certat de atatea ori, insa niciunul dintre noi nu s-a oprit pentru a il asculta pe celalalt. Ne durea pe amandoi... insa oare de ce nu am incercat sa ascultam ce probleme avem?" - am continuat.

El nu a raspuns in cuvinte, dar am vazut cum isi schimba privirea. Nu foarte mult, insa suficient de mult incat sa inteleg ca ce am avut de spus a fost inteles... ca si el se gandea la asta.

"Te rog, nu ma parasi." - plangea inima mea.

Au urmat cateva zile in care amandoi eram stangaci, incercam sa incepem conversatii, insa parca nu mai eram noi. Mi-am promis ca nu imi voi concentra atentia asupra trecutului, ci mai degraba asupra momentului prezent. Nu pot fi suparata pe greselile anterioare si pe durerile de atunci.

Nu despre asta este iertarea?

Mi-am inghitit din mandrie si am inceput deja sa imi ascult sotul - acesta era obiectivul meu in fiecare zi. Cine stie daca acest lucru va functiona... insa, cel putin, acum nu ne mai certam.

"Da, uite ca exista inca dragoste in toata durerea asta." - mi-am zis.

"Copiii nostri ne urmaresc, asa ca ar fi bine sa o facem ca la carte." - i-am raspuns.

Iar acum ne vindecam: vrem sa ne apropiem unul de celalalt, insa inca trebuie sa negociem. Da, inca exista iubire in aceasta durere. Sunt sigura de acest lucru. Si daca dupa toate acestea nu vom reusi nimic, ei bine, voi stii ca am incercat cu adevarat.

foto prima pagina: IVASHstudio, Shutterstock

---