Sunt Lorena și cred că ți-aș da swipe right pe Tinder

Studentă în anul II la Jurnalism, cu fizic 10/10, umor 10/10, modestie 11/10 și inteligenta, mai bine hotărâți voi după ce terminați de citit/10 este descrierea mea ideală pentru Tinder. Pentru cei care nu știu ce este Tinderul, ei bine, e un fel de „Te vreau lângă mine” varianta online. Mi-am făcut cont pe Tinder acum ceva timp pentru că era la modă, însă nu m-am așteptat să fie atât de complicat să porți o conversație cu un om necunoscut.

Să fiu puțin mai explicită, o să vă spun pe scurt cam care e treaba cu această aplicație. Primul pas este să îți descarci aplicația, scrii că ai 18 ani că altfel nu ai voie să o folosești, pui cele mai frumoase poze pe care ți le-ai făcut vreodată, o descriere misterioasă, dar nu prea misterioasă și selectezi criteriile după care vei ieși (sau nu) la date, iar de aici, mult succes. Swipe left când e cu Doamne-ferește, swipe right când e cu Doamne-ajută. Easy. It`s a match!

După cum spuneam mai devreme, mi-am făcut Tinder pentru că toată lumea avea: prieteni, cunoștințe, neamuri, profesori, doctori, ingineri, toată lumea dădea swipe pe Tinder. Mi-am pus vreo trei poze care mi se păreau mai reușite și în descriere că sunt acolo din curiozitate, pentru a socializa, nu pentru a-mi face relație. Ușor de scris, aparent, greu de înțeles pentru că la scurt timp după instalarea aplicației au apărut tot felul de oameni, unul mai ciudat decât celălalt.

Foto VdZ/ Shutterstock

Prima mea compatibilitate pe Tinder, un tip nu foarte înalt, nu foarte slăbuț, de la mine din oraș. Nu era tocmai cel mai frumos bărbat pe care îl văzusem în viața mea, însă pentru că ne știam din vedere, am ales să mă prefac atrasă fizic de el – că ce ar fi zis săracul băiat dacă ar fi dat ochii cu mine în oraș știind că eu nu i-am dat swipe right. Atât de multe griji îmi făceam din cauza unei aplicații care „conecta” oamenii. Una peste alta, acest băiat mi-a dat mesaj și am început să vorbim despre tot ce se poate vorbi: viață, moarte, relații, zodii, divinitate, până când, mi-a cerut numărul de telefon, iar eu, i l-am dat că doar „ce poate să meargă rău?”

Conversațiile noastre s-au mutat pe altă rețea de socializare și am vorbit. Doamne, cât am mai vorbit. De dimineață până seară stăteam cu telefonul în mână că poate-poate îmi scrie (hai să îi dăm un nume fictiv), Marcus. Simțeam că îl cunosc pe Marcus în câteva zile mai bine decât mă cunosc pe mine prietenele mele (și mă cunosc foarte bine). Singura problemă la băiatul ăsta era că nu îmi prea plăcea cum arată. Rectific, nu îmi plăcea deloc cum arată, însă îi adoram personalitatea. Oh, și menționa relativ des de „prietenul lui de la Jurnalism”, de am început să intru la idei ca trebuia să îi dea ăluia swipe right.

Într-o zi pe când eram la o cafea cu prietenele mele, le-am mărturisit de existența acestui Marcus care deja începea să îmi placă, deși încă nu ieșisem la un date. Foarte încântate toate, au început să mă întrebe tot felul de lucruri: unde stă, ce face cu viața lui, la ce facultate e, cât poartă la picior, dacă are cazier, interogatoriul obișnuit. Răspunzându-le la întrebări, mi-a venit o idee ge-ni-a-lă: să le arăt o poză cu el. Și în acel moment s-a făcut o liniște de înmormântare deoarece una dintre ele vorbea cu el de mai bine de jumătate de an. Am râs în exterior, însă în interior îl zgâriam deja pe ochi.

Ajunsă acasă și plină de emoții, i-am spus lui Marcus despre ieșirea pe care am avut-o, fără să menționez ce tocmai aflasem, însă i-am menționat numele fetei care cumva deja avea o relație cu el. Eram puțin gânditoare, de ce ar fi vorbit cu mine dacă Alina era fata pe care o iubea? Și totuși el nu a spus nimic după ce i-am scris numele fetei care credeam eu că i-a luat mințile. Dar dacă nu o iubește și nu știe cum să îi spună? Dar dacă ne iubește pe amândouă? Dar dacă sufăr de scenarită cronică?

Am continuat să vorbim, eu îi făceam jocul, așteptând să îmi spună despre existența acesteia în viața lui, iar el încerca să schimbe subiectul cât mai mult posibil. Și au mai curs câteva mesaje până când l-am primit pe cel care avea să îmi schimbe toată viața (și nu exagerez deloc): „Lorena, să știi că tot timpul ăsta nu ai vorbit cu Marcus, ci cu prietenul său de la Jurnalism.” Să cad jos din picioare și alta nu.

M-a deranjat enorm ceea ce aflasem, însă voiam să știu de la ce a pornit asta, cum de am ajuns să vorbesc cu unul de pe contul altuia, de ce nu mi-a spus asta mai devreme, ce aștepta, ce s-ar fi întâmplat dacă ieșeam cu Marcus și vedeam că nu răspundea așteptărilor mele. Zeci de întrebări fără răspuns îmi hoinăreau prin minte, așa că l-am lăsat să îmi spună despre ce era vorba.

Supărată, l-am ascultat toată seara. Povestea lui nu prea părea adevărată de multe ori, însă îmi plăcea atât de mult personalitatea acestui băiat, încât am încercat să îl înțeleg. Și ca să fie treaba treabă superficială până la capăt, era mult mai frumos acest „prieten de la jurnalism” decât Marcus „al meu”. Al Alinei. Al nostru, al mamă-sii.

După câteva luni în care am schimbat zeci de mesaje zilnic, am ieșit la un date. Simțeam că omul ăsta nu va fi ceva trecător, și ce credeți? Am rămas împreună 8 luni de zile. A fost cea mai lungă, cea mai frumoasă și cea mai aventuroasă relație pe care aș fi putut să o am. Acest „Marcus deghizat” mi-a schimbat viața și nu regret o secundă că mi-am instalat Tinder în acea zi. Bine, ca să am o morală a poveștii mele: aveți grijă cu cine vorbiți pentru că eu am fost un caz fericit. Nu poți avea încredere completă în oamenii pe care îi cunoști online, deși ei par cei care te înțeleg cel mai bine.

Foto prima pagină Kaspars Grinvalds/ Shutterstock

---