Text realizat de Raluca Mateiu

Mamele din viața mea

bunicafoto: Palis Michalis, Shutterstock

Știi, au trecut prea mulți ani de atunci, dar încă aș putea să reconstruiesc perfect mirosul de cartofi copți în cuptorul sobei, atunci când iarna aburea geamurile casei de la Râșnov iar cafeaua cu lapte încălzea aerul sub plapuma de la adăpostul căreia o sorbeam cu zgomot. Intrai tiptil, zâmbeai întotdeauna, te loveai de piciorul patului uneori și scăpai un început de înjurătură în nemțește. Râdeam amândouă. O făceai intenționat, așa-i?

Îmi amintesc serile în care adormeam cu picioarele urcate egoist pe pântecele tău, ca să mă mângâi încet până terminai povestea din Legendele Nibelungilor în timp ce îmi șopteai ce trebuia să rețin întotdeauna. Că oamenii nu sunt niciodată răi. Sunt doar răniți și se tem. Și atunci, apărarea lor e uneori o coajă mult prea tare în care se îmbraca vulnerabilii și pe care noi ceilalți am ales să o denumim “răutate”. Iar asta se vindecă doar cu tandrețe, niciodată cu răsplata în aceeași monedă. Niciodată.

Mi-e dor, Micuța mea, să mă dau pe gheață cu tine de mână când mergeam amândouă la orele de pian. Când tu îngânai în dreapta mea sau dădeai paginile cu răbdare până când aveai de ce să mă aplauzi la final. De fapt o făceai întotdeauna, chiar și când era cu poticneli și greșeli multe, pentru că oamenii nu sunt perfecți ci perfectibili. Norocul meu că m-ai învățat asta.

Îmi lipsește jocul cu tine. “De-a trenul”. Ne întâlneam în imaginația noastră într-un compartiment de tren care ne ducea “cu nasul” (era mereu mai palpitant fără bilet) până la capătul lumii. Atât de departe că avem timp să ne povestim visurile în detalii și culori. Despre casă, despre familii, locuri noi și oameni veseli. Am crezut multă vreme că doar ne-am jucat. Apoi mi-ai spus să nu uit că tot ce am povestit este viața mea, așa cum m-aș dori să arate și că de la un punct încolo ar fi cazul să fac tot ce îmi stă în putere să o construiesc să arate cât mai aproape de jocul nostru.

Micuța m-a învățat întâi de toate să fiu om. Să îmi pese, să contez, să respect și să iubesc. Îi lipsiseră elemente din toate astea și le dădea mai departe ca să le păstreze intacte. Pe ele sau speranța lor. Apoi, prima discuție care omora barza ce aducea copii, prima țigară, cărțile citite în paralel, prima cafea proastă dar cu povești perfecte sau un cremsnit făcut temeinic, săsește. Și în final, cu câteva luni înainte să plece o promisiune pe care i-am făcut-o după ce m-a rugat fără să se uite în alți ochi: "Lasă-i să îți ia orice, dar nu fericirea, auzi? Pentru orice altceva sunt poate alții vinovați, pentru zâmbetul de dimineață ești singura responsabilă."

Mi-e dor de tine.

Micuța era bunica mea. Mai e și azi, dintr-o altă lume, unde dorurile de aici se ridică sus, sus de tot. Până la ea. Bunica mea.

Foto prima pagina: FreeBirdPhotos, Shutterstock

Astăzi este despre ea
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: