Dilemele lui Carmen: De ce scriem istoria în cerneala greșelilor din trecut?

Deși îmi place să mă vait că-s bătrână și am treabă multă, adevărul este că m-am născut în ”89. Revoluția o știu din poze, din cărți și din povești dar am amintiri cumplit de clare din anii tranziției. Sunt băgate undeva în subconștient dar pentru că înotăm în ape tulburi pline de rechini, pești mari de apă stătută și, surprinzător, scroafe, încep ușor, ușor să iasă la suprafață.

Mergând înapoi pe firul memoriei nu m-a șocat amintirea gri a anilor de atunci cât asemănarea de climat social și politic pe care mai degrabă o intuiesc decât orice altceva. Ce mi-e foarte clar este că acum, întocmai ca după Revoluție, pare că așteptam un Mesia politic să ne salveze, să ne ajute să ne ridice.

Dacă ne uităm lucid în urmă, o să constatăm că l-am tot așteptat pe salvatorul acesta de când ne știm și ne-am pus speranțele într-o singură figură pe care ne-am dorit-o paternă și atotputernică. Asta, cred, este una dintre marile greșeli pe care continuăm să le facem, indiferent de generație. Rând pe rând, salvatorii s-au transformat în draci împielițați, ura și bravo s-au schimbat în huo și ba pe-a mă-tii iar speranțele s-au transformat în nepăsare.

Mi se pare că Exercițiul lui Sterian rămâne și azi în picioare. Adăugați, vă rog, doar ”moțiune”, deși nu rimează.

Și noi, ăștia mai verzi, ultimii decreței, am folosit umorul ca mijloc de rezistență. Și noi ne-am luat țepe financiare. Și noi am plătit datorii externe. Și noi am fost mințiți și am crezut. Ne unesc, deci, mai multe lucruri decât ne despart pe considerente politice. Atunci de ce continuăm să ne scoatem ochii între noi? Și mai ales, de ce alegem să scriem istoria în continuare cu același stilou strâmb?

Cred că Mesia ăsta politic pe care îl așteaptă oamenii în piețe nu există și niciun om de stat, indiferent cât de onorabile (ha!) i-ar fi intențiile, nu se va putea ridica la nivelul de așteptări pe care îl avem acum.

Mai cred, într-o duioasă inocență și obrăznicie, că nu-s toate pierdute. Stați oleacă, zic să nu ne punem traista în băț și să plecăm toți din țară fluierând a pagubă. Am zis și-n alte rânduri și puteți să îmi puneți asta epitaf: nimic nu o să SE, de la sine putere.

Salvarea, schimbarea, minunea minunilor din ostrovu florilor începe de la mine, de la colega de bancă, de la vecinul de peste stradă. Începe de la mucul de tigară aruncat la coș, de la netrecutul pe roșu, chiar dacă nu vine nicio mașină. Avem în față un drum lung și anevoios. Poate chiar periculos, nu știi niciodată cui i se năzare că Bucureștiul mai are nevoie de niște panseluțe. Pe care să le planteze cu mâinile altora, deja învățate cu greul și cu munca.

Trebuie să ne înhămăm la drumul acesta pentru că altă opțiune n-avem, însă nu bezmetic și nu cu ură. E greu să îți înfrânezi furia, știu de pe propria piele. Dar furia, pe lângă zvâcul de energie pe care îl dă, are darul prost să traga obloane pe ochi. Nu e momentul furiei acum, ci e momentul unei acționări reci, calme, tăioase și mai ales informate. Din partea fiecăruia dintre noi, de când ne trezim de dimineață până când ajungem seara acasă. Altfel, intenție. Direcție. Frecție.

Foto prima pagina Peter Milto/Shutterstock

---