Setari Cookie-uri

Loredana Ionescu: 'Drumul nostru se termină acolo unde încetăm să mai visăm'

Loredana Ionescu este magiciana care a visat ideea unuia dintre cele mai frumoase proiecte care au sărbătorit anul acesta centenarul României. Pe 3 octombrie, ceea ce părea o idee nerealistă a unei tinere femei idealiste, a devenit realitate. 100 de baloane colorate, propulsate de aer cald, au împânzit cerul albastru de deasupra Maramureșului.

Dar Loredana Ionescu este și mamă, și călător, și blogger și femeie cu un suflet cald și senin, ale cărei cuvinte te mângâie inima. Un interviu sincer și mai lung decât de obicei, pe care merită să îl savurezi în tihnă, pe îndelete, despre curaj, vise împlinite, feminitate, și, nu în ultimul rând, magia blânzilor dragoni ai cerului, cum alintă Loredana baloanele cu aer cald.

Cum a început povestea ta de iubire cu balonul cu aer cald?

Am purtat în suflet mereu un dor de zbor, chiar și atunci când nu știam să-i dau nume. M-a așteptat cuminte, într-un colț de suflet, să-l descopăr, să-l înțeleg și apoi să mă dau cu totul lui. Când aveam 20 de ani am văzut în Baia Mare un afiș despre înscrierea la cursurile de parașutism organizate de Aeroclubul teritorial și ceva a vibrat în mine. Mi-au trebuit exact zece ani să ajung să și fac acest lucru, să depășesc temeri și, mai ales, să trec peste senzația că lumea zborului nu poate aparține oricui, cu atât mai mult mie, unei fete destul de complexată, din provincie. În 2011, tocmai când aveam 30 de ani și un copil de 2 ani, am urmat cursurile de parașutism și am făcut salturi singură din avionul AN2, folosit în etapele de parașutism.

Citește și:

În toamna anului 2012 a început și povestea mea cu lumea baloanelor cu aer cald, ca voluntar în festivalul Maramureș Balloon Fiesta, aflat atunci la a doua ediție. A fost prima oară când am intrat în contact cu această lume și m-am aflat în fața unui balon cu aer cald, fapt care până atunci îmi părea ireal, posibil doar în cărțile cu povești. Acest lucru a schimbat cu totul direcția legăturii mele cu aviația și a poziționat zborul cu balonul cu aer cald în fruntea tuturor celorlalte pe care le experimentasem deja - parașutism, zboruri cu parapanta și parapantă cu motor, avioane de acrobație, etc.

Baloane cu aer cald

Foto: Diana Cherecheș Photographer

De ce m-am îndrăgostit de baloanele cu aer cald? Pentru magia de poveste pe care acești blânzi dragoni ai aerului o au. Pentru candoarea și întoarcerea la copilărie pe care le provoacă. Pentru bucurie și culoare. Da, lumea baloanelor cu aer cald e despre toate acestea la un loc și foarte puțin despre adrenalină sau sport extrem, în comparație cu parașutismul, de exemplu. În plus, pentru mine, zborul cu balonul cu aer cald e despre libertate. Despre îndepărtarea de la detaliile vieții de zi cu zi și apropierea de o senzație de minunată eliberare și pace. Despre zbor înalt, al trupului și al sufletului, așa cum frumos o spune Julian Barnes în cartea sa, Niveluri de viață:

Citește și:

Zborul cu balonul reprezenta libertatea. Într-adevăr, o libertate care se gudura pe lângă două mari puteri – vântul și vremea.

De ce crezi că este o experiență de încercat măcar o dată în viață?

Simplu, pentru că fiecare dintre noi avem nevoie de bucurie. Ne prindem într-o horă a realității cotidiene și uităm să ne bucurăm. Responsabilități, griji, nevoi, frustrări, zbateri, presiune din toate părțile, trăim vremuri în care nu avem timp, deși irosim timpul. Bucuria se pierde în griul zilelor noastre atât de scurte și de aglomerate.

Un zbor cu balonul cu aer cald, purtat lin de vânt cu aer cald înseamnă, în modul cel mai autentic și curat, bucurie. O bucurie ce nu mai lasă loc pentru vocea rațiunii care vorbește neîntrerupt despre taskuri de îndeplinit. Urci într-o nacelă și plutești deasupra pământului și deasupra grijilor. Pentru o vreme, chiar scurtă, le lași pe toate undeva jos și te înalți, fizic, spre cer, dar și emoțional, spre un sine mai liniștit, mai împăcat, mai eliberat. Te eliberezi dintr-o strânsoare și te bucuri. Candid, copilărește, te bucuri.

Citește și:

Imaginați-vă! Momentul în care, dimineața devreme, aproape cu noaptea în cap, echipajele se adună pe câmpul înfrigurat, se pregătesc nacelele baloanelor, se dă drumul la arzătoare, se întind anvelopele uriașe și colorate și soarele de abia își face apariția, e neprețuit. E magnific să fii acolo, parte din lumea aceasta, să simți cum se pregătește un fel de magie între pământ, foc, aer și vânt. Și apoi zborul, desprinderea ușoară de pământ, înălțarea, detaliile vieții de zi cu zi care devin tot mai mici, mai îndepărtate, mai puțin importante, modul în care vezi lumea altfel, în ansamblu. Frumoasă, minunată, senină. Cum să trăiești frumos fără să zbori?

Zău că tare avem nevoie de bucurie în viețile noastre!

Citește și:

Către ce cotloane din tine însăți, neștiute și nebănuite, te-au purtat cele 100 de baloane pentru România - Maramureș Balloon Fiesta 2018?

Am trăit, timp de un an, nenumărate situații grele, am simțit extrem de multă neputință, furie, teamă, un mix crunt de emoții negative pe care încercam mereu să-l echilibrez cu dorința și entuziasmul pentru acest proiect. Se spune că tot ceea ce nu te omoară, te face mai puternic. Nu știu dacă funcționează chiar așa, însă pot afirma că sigur situațiile grele scot la iveală capacități despre care e posibil să nu fi conștient. Atunci când ești pus în fața unei provocări căreia trebuie să-i faci față, mintea se programează în așa fel încât să o poți scoate la capăt. E fascinant câte resurse avem și cât de puțin suntem conștienți de acest lucru. De fiecare dacă când simt sau afirm că nu mai pot, cu siguranță mai pot un pic sau chiar mai mult. Așa a fost întregul parcurs al organizării acestui eveniment. Perfecționistă fiind, frica de eșec - sigur, în combinație cu multe altele, mai pozitive - nu mi-a dat voie să mă opresc.

Citește și:

A fost cel mai greu an din viața mea și totuși, știu bine, n-a fost atât de greu pe cât putea să fie. Am trecut prin două nașteri anul acesta. Și la propriu și la figurat vorbind. Nouă luni de sarcină grea, un travaliu înnebunitor, o naștere cruntă, dar a venit pe lume cel mai perfect copil din lume, fetița mea. Și în paralel o altă sarcină care a ținut un an întreg, munca pentru festival, cu o ultimă perioadă exact ca un travaliu, chinuitor și epuizant și apoi zile de festival grele și fizic și psihic cel puțin ca o naștere. În acest an părul mi-a albit, cearcănele s-au adâncit, ridurile au crestat șanțuri pe fața mea. Da, am născut anul acesta un copil și un festival de 100 de baloane cu aer cald. A fost un tsunami care m-a sfâșiat în bucăți. Dar, cred că forța noastră tocmai în acest fapt constă… avem capacitatea să ne ridicăm și să merdem mai depare, să ne reconstruim iar și iar, în variante a sinelui mai puternice, mai asumate, mai înțelepte (sper).

Citește și:

Ești femeie, mamă, călător. De ce în ordinea asta? Când și cum ai timp pentru toate trei?

Sunt femei pentru care rolul de mamă e rolul vieții lor, așa cum sunt femei care nu își doresc copii și își asumă această decizie. Le respect deopotrivă pe unele, și pe celelalte. Despre mine știu și simt că vocația mea nu se încadrează strict în rolul de mamă, știu și îmi asum faptul că am mare nevoie să fiu și altceva.

Mi s-a dat să îndrum pașii a doi copii minunați și sunt recunoscătoare pentru asta, îi iubesc cu toată iubirea de care sunt capabilă, dau tot ce am și sunt și pot pentru ei. În același timp, am nevoie să fiu și altceva, femeie, soție, om care construiește ceva, om care repară ceva, om care face și altceva decât crește copii. Mi-e dor să scriu pe blog, mi-e dor să mă afund în lectura unei cărți, mi-e dor să mă plimb în doi, cu mâinile strâns încleștate, mi-e dor să fiu singură. Da, mi-e dor tare să fiu singură cu mine și cu gândurile mele, să simt cum se așează-n capul meu șiruri cumințite de gânduri cărora le-am dat timp și atenție, descâlcindu-le înțelesurile.

Încerc să împac toate rolurile vieții mele, uneori îmi iese, adeseori mai mult mă împiedic, dar merg mereu înainte, călătorind spre mine însămi. Cred că aceasta e lecția vieții mele… despre o călătorie către mine însămi, către un sine mai împăcat, mai mulțumit, mai vindecat, mai fericit cu ceea ce este. Și am nevoie să înțeleg și să pot astfel să fac lucrurile mai bine, pentru cei din jurul meu și pentru mine.

Loredana Ionescu

Aș mai adauga eu că ești o creatoare de frumos și unul dintre cei mai buni ambasadori neoficiali ai României. Cum faci tu ca imposibilul să devină posibil? Spre exemplu, ca atunci când ai convins 100 de piloti din 24 de tari sa zboare pana in Romania, pentru Romania fara sa fie remunerati?

Pe drept spus, a fost aproape imposibil.

Logic privind lucrurile, acest proiect nu avea, din start, cum să fie proiectat ca un obiectiv realist, în nici un fel. De ce? Pentru că elementele pe care l-am construit sunt cel puțin nefavorabile realizării lui. Sunt o femeie din capătul îndepărtat al țării, departe de capitală. Nu am licență de pilot și nu dețin un balon cu aer cald, deci în lumea piloților, majoritatea bărbați, am pornit de la credibilitate aproape de zero. Proiectul avea inițial un buget necesar de peste 200.000 euro și nu aveam promisiuni de sponsori sau surse de finanțare. Marea majoritate a echipajelor trebuiau să vină din alte țări, având în vedere că România e încă la început în acest domeniu și piloții sunt destul de puțini, 5 echipaje participând la festival. Și în plus, ca o cireașă pe acest tort de provocări, imediat după lansarea evenimentului, făcută pe 1 decembrie 2017, am aflat că sunt însărcinată.

Acestea au fost datele cu care am pornit la drum crezând cu tărie că România merită să fie sărbătorită la momentul Centenarului cu un salut de 100 de baloane cu aer cald. Ca ceea ce era aproape imposibil să devină realitate, a însemnat un efort crunt de un an de zile. Doi oameni am muncit la acest proiect full time un an de zile și încă o mână de oameni au participat parțial, dând voluntar din timpul lor liber organizării evenimentului. Munca patriotică, absolut voluntară, timp de un an de zile, fără să știm dacă o să reușim, dacă o să putem acoperi costurile, dacă o să ieșim pe plus sau pe minus, a fost modalitatea în care noi am celebrat, în mod real și asumat, Centenarul României.

Am scris sute de emailuri către piloți de baloane cu aer cald din toată Europa, pornind de la o mână de piloți pe care-i cunoșteam și pe care-i rugam să-mi recomande prieteni de ai lor. Vroiam să participe la acest festival piloți pasionați de ceea ce fac, care ar veni motivați strict de dragostea pentru zbor, de întâlnirile cu prieteni, de descoperirea de locuri noi și nu de vreun câștig financiar, pentru că nu putea fi vorba de așa ceva. S-a creat, încet încet, o poveste/ pânză de păianjen în care se strângeau piloții și echipajele care doreau să participe, chiar dacă pentru cei mai mulți dintre ei era prima oară ideea de-a ajunge în România.

Fiecare pilot care ne-a confirmat prezența, ne-a încărcat sufletește. S-a creat o conexiune frumoasă cu ei. Nici unul dintre ei nu ne-a întrebat înainte “oare câți piloți aveți deja?”, nu și-au condiționat prezența în funcție de reușita noastră de a aduce 100 baloane. Fiecare a pus o piuneză a țării lui pe harta noastră și încet harta s-a umplut. Pe la începutul lui iulie, aveam vreo 50 de piloți înscriși. Era uimitor deja. 50 de echipe dispuse să doneze o săptămână din timpul lor, să traverseze Europa pe banii și riscul lor, să vină în Maramureș pentru Centenarul României. Echipa cu numărul 100 s-a înscris în data de 29 septembrie, cu doar câteva zile înainte de începerea festivalului.

Piloții și echipele participante la festival au venit din 24 de țări europene: Finlanda, Suedia, UK, Spania, Franța, Elveția, Croația, Olanda, Cehia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Austria, Ungaria, Rusia, Ucraina, Moldova, Belarus, Macedonia, Bulgaria și România. Un pilot - Yuichi - a venit din Japonia, pe banii lui, atât de mult și-a dorit să fie alături de noi, să participe la festival.

De ce ți-ai dorit să faci ceva pentru România? Mai precis, ”100 baloane pentru România?”

Privesc Anul Centenarului nu doar ca pe o comemorare a unui moment din trecutul nostru. Este ceva mult mai profund. Conceptul nostru spiritual a reușit în mod miraculos să ajungă viu, aproape întreg, până aici, în anul 2018, în ciuda tuturor provocărilor de pe parcursul sutelor de ani. Aceasta e marea realizare. Faptul că sunt româncă pentru mine e un fapt, o realitate pe care o accept și mi-o asum așa cum e. Mă bucur că sunt româncă. Știu că e nevoie de foarte multe schimbări în România, cred că e necesară extrem de multă muncă civică, dar mai cred și că România are drumul ei pe care trebuie să meargă, că urmărește un destin, cu bune și cu rele și că fiecare dintre noi trebuie și putem să facem ceva pentru noi, pentru ceilalți și pentru țara în care trăim. România are nevoie de schimbare, dar eu n-aș schimba România pentru nici o altă țară din lume.

Așa că am vrut să cinstim pe toți cei care au contribuit la făurirea României, cunoscuți și necunoscuți. Cele mai multe evenimente dedicate Centenarului, organizate anul acesta în România, sunt pentru adulți, mai degrabă sumbre și serioase. Mi-am dorit ceva plin de bucurie, potrivit pentru copii de toate vârstele. Și răspunsul la întrebarea - cum poți să cinstești Centenarul cu 100 de baloane e simplu. Exact așa. Cu 100 de baloane cu aer cald, ca 100 de lumânări colorate pe tortul aniversar al României.

În plus, Centenarul României coincide cu 100 de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial, un eveniment cu o încărcătură spirituală puternică pentru întreaga Europă, nu doar pentru România. În acest context, ne-am dorit să realizăm o întâlnire memorabilă de celebrare a tuturor eroilor Europei, cu echipe care să reprezinte toate țările europene, cu un onest și asumat mesaj despre pace și bucurie:

La mulți ani, România! Ne bucurăm că ești!

Dacă ar fi să rememorezi o poveste emoționantă din timpul evenimentului ”100 baloane pentru România”, care ar fi acceea?

Întreg festivalul înseamnă o poveste extrem de emoționantă pentru mine. Dar, dacă ar fi să mă opresc la un singur moment, fără să mă gândesc prea mult… îmi vine în minte emoția copleșitoare pe care am simțit-o atunci când copiii de la Magicamp, cei care au venit de departe, însoțiți de voluntari, să participe la festival nostru, m-au prins într-o îmbrățișare de grup, un dans al bucuriei, transmițându-mi entuziasmul lor de după zbor. Au fost câteva clipe absolut magice. S-a oprit timpul atunci și mintea mea a luat o foarte scurtă, dar completă pauză de la frâiele organizării pe care le țineam strâns și m-am bucurat cu ei. Tare frumos am simțit atunci că dincolo de efortul crunt, e sens mult.

Și totuși mai amintesc de un moment care a îmbrăcat acest eveniment într-o înălțătoare stare de pace și bucurie pe care am trăit-o împreună cu piloții participanți în biserica frumoasă în care duminică, în ultima zi a festivalului, mi-am încreștinat fetița care avea atunci de abia cinci săptămâni de viață. Orla Maria, fetița mea care a venit pe lume sub această stea norocoasă a baloanelor cu aer cald a avut parte de o ceremonie religioasă extrem de emoționantă. O bucurie pe care am trăit-o intens, împreună cu toți acești oameni care au venit în România din toate colțurile Europei să ne fie alături la celebrarea unui an special și au devenit, în acest fel, și nași onorifici ai micuței, cu toții. I-am văzut cu ochii în lacrimi în biserică, am simțit energia minunată pe care mi-au transmis-o și recunoștința lor pentru participarea la un eveniment atât de intim și important.

Ce ai simțit când ai văzut toate cele 100 de baloane în aer?

E un amalgam de emoții în sufletul meu în acele momente. Inevitabil, nu mă pot desprinde total de realitatea zilei, de toate responsabilitățile pe care le am și care mă țin într-o priză continuă. Sigur, primul meu gând este - uff, au decolat toate baloanele în siguranță, acum, Doamne ajută să aterizeze toate în siguranță. Dar după aceea, măcar pentru o vreme scurtă, mă relaxez. Sufletul meu prinde aripi și zboară printre baloanele colorate. Se hrănește atunci dorul pe care-l port în suflet, de zbor, de înalt, de cer. Închid o clipă ochii și inima mi se lasă purtată pe acolo, pe sus, unde e doar liniște și frumusețe perfectă. E momentul în care mă bucur cel mai mult. Inimaginabil de profund, mă bucur. Ca un copil care n-a cunoscut încă tristețea, care are încă spiritul neîncorsetat și râde senin către soare. Și fiecare nou balon care se ridică ușor de la sol, adaugă o bucurie în această îmbrățișare de emoție care mă învăluie.

Să văd cele 100 de baloane plutind pe cerul Maramureșului, a fost copleșitor. M-au încercat emoții de toate felurile - bucurie, eliberare, uimire, ahh, cât de multă uimire. Bravo, Loredana, uite, aceasta e România ta, aceste e Centenarul tău, mi-am zis, cu o emoție care mi se zbătea în coșul pieptului. Am rostit un ”mulțumesc” către cerul senin și m-am întors la treabă.

Ce înseamnă pentru tine, să trăiești?

Trăiesc atunci când simt că ceva din ceea ce fac are rezultate, și fac cu toată patima și implicarea de care sunt în stare, și are sens, are impact, are răspuns. Atunci am parte de un zbor al sufletului. Plinătate, emoție, trăire.

Trăiesc în momentele în care mi-e inundat sufletul de-o senzație copleșitoare de mulțumire pentru ceea ce sunt, ca om. Când mă uit în oglindă și mă simt norocoasă să fiu cine sunt, să fac ceea ce fac, să simt așa cum simt, prăpăstios și totuși, frumos.

Trăiesc când întâlnesc în calea mea oameni cărora sufletul mă îndeamnă să le deschid larg ușa. Da, nu-i adesea, dar când e, ahh, ce plinătate. Și îmi ies uneori oamenii cei mai frumoși în cale, oameni puternici, oameni cu povești copleșitoare, oameni care-mi însoțesc o vreme pașii într-un ritm de dans magic.

Trăiesc atunci când mi-e greu sufletul de drag de Puștiul meu senin și bun și de fetițea mea, domnișoara dragon, când brațele lui mă îmbrățișează și zâmbetul ei știrb promite toată iubirea care poate să încapă într-un om. Mă simt copleșită de un sentiment căruia nici nu știu să-i pun clar nume, o recunoștință fără limită.

Trăiesc atunci când, prea apăsată de griji și întrebări și nesiguranțe, trec prin zile care par a fi desenate în cenușiu și, cumva, dintr-o dată, văd culoare în jurul meu, văd pădurea verde și dealurile vii și cerul curat și simt că mă inundă o stare de frumos, de alinare și de bine.

Sunt mereu într-o încercare de a fi un om mai bun, mai asumat, mai prezent. Îmi e necesar ca viața să fie trăire, nu doar existență. Îmi e vital să găsesc sens, să înțeleg și să accept. Să fiu conștientă de faptul că e necesar să mă afund ca să mă pot înălța, să mă zbat și să găsesc. Multă căutare, de foarte mulți ani, multă nevoie de vindecare, de înțelegere a procesului de iertare, de multă dragoste.

Inima te îndeamnă să faci ceva. Apare o viziune, apoi apar și obstacolele. Cu ce anume ne înarmăm pentru a le depăși?

Teama e dușmanul reușitei, teama ne face să plecăm capul și să spunem - lasă, e bine și așa, nu sunt eu capabilă să reușesc, mai bine stau în banca mea, etc. Nu! Oricât de multă teama ai purta în suflet - și cred că fiecare dintre noi avem o doză, mai mare sau mai mică, de îndoială, de angoase, de teamă, de neîncredere - dacă ai un vis, dacă porți în suflet o dorință de-a împlini ceva, trebuie să faci ceva pentru asta. Să faci un prim pas care să te scoată de pe șinele confortului propriu și să te pună pe altă direcția împlinirii acelui vis, e strict necesar. Altfel, rămânem doar spectatori în propriile vieți.

Nu există prea departe! Noi singuri ne ridicăm ziduri - gata, atât putem, până aici e drumul nostru. Nu, drumul nostru se termină acolo unde încetăm să mai visăm. Aproape că nu există nimic care nu poate fi realizat, dacă porți în tine principii sănătoare și bun simț în tot ceea ce faci. Ai un vis? Alimentează-l, crește-l… poate e un vis realizabil într-o lună, într-un an sau poate în zece. Important e să îndrăznești!

Care este rețeta ta pentru curaj?

Asumarea. Cu bune și cu mai puțin bune, o femeie care își asumă drumul pe care merge, care înțelege că un eșec, ca și un succes, este un rezultat al unei încercări, e o femeie puternică. Aceasta este marea realizare. Să încerci, să îndrăznești, să ieși din rând, ca să dai șansa lucrurilor să se întâmple. Port în mine multe frici.

Port în mine chiar și frica de bine. Așa cum ne temem de eșecuri, ne temem și de prea mult bine. Pare paradoxal, dar mi se pare chiar logic. Dezvoltăm frici și anxietăți, ani la rândul, învățăm să trăim cu ele, ajung să facă parte din noi, ne îmbrăcăm în precauție și închidere în sine, pentru a ne apăra. Și atunci, când în jurul nostru e bine, ne e greu să ne bucurăm. Pentru că bucuria, mai mult decât frica, ne expune, ne face vulnerabili. Frica construiește o gardă în jurul nostru, bucuria o dărâmă. Și ne trezim goi și parcă nepregătiți să primim binele care ni se dă. Ne ascundem în noi, căutăm motive pentru a nu recunoaște în fața noastră, în primul rând, că ne e, pur și simplu, bine.

Cred că ceea ce mă definește e tocmai faptul că în ciuda fricillor și a nesiguranțelor, îndrăznesc. Îndrăznesc să cred în visurile mele și încerc. Mă arăt așa cum sunt, vulnerabilă, nu mă ascund după o mască de fier, încerc să-mi asum cine sunt și cum sunt și să fiu recunoscătoare pentru fiecare moment în care găsesc determinare și nu renunț la ceea ce-mi doresc să duc la îndeplinire.

Așadar, cred că o întrebare legitimă a cărei răspuns ne-ar fi de mare folos este aceasta - Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică?

Ce crezi tu că au special femeile din România? Cum le vezi? Care sunt atuurile lor?

Cred că femeile din România, indiferent dacă vorbim de femei - emblemă, sau de femei care își duc traiul departe de ochii lumii, au o combinație fascinantă de forță și vulnerabilitate. Forța care le dă capacitatea incredibilă de asumare a ceea ce sunt și a ceea ce le e dat să trăiască. Cunoaștem cu toții exemplul femeii - forță din literatura noastră, Vitoria Lipan, portretul femeii puternice din lumea arhaică. Dar, mai mult de atât, cred că eroinele adevărate trăiesc în mijlocul nostru, cu noi, mamele, bunicile și surorile noastre, femei frumoase prin tăria cu care primesc provocările vieții. Mi se pare că o femeie este frumoasă și prin vulnerabilitatea pe care are curaj să o lase să se vadă.

Dacă e ceva care cred că necesită îmbunătățire, e încrederea în sine a femeilor din România. Cred că am fost lipsite prea mult timp de încredere în sine, în forțele proprii, în visurile proprii și acum asistăm la un fel de proces de vindecare, de asumare a ceea ce suntem. Și e bine. E bine să fii femeie în vremurile în care trăim.

Se vor ridica din nou baloanele în 2019? Ce proiecte mai pui la cale?

Se vor ridica, cu siguranță. În România această latură a sportului aeronautic e la început, dar în plină dezvoltare. Cred că următorii ani vor însemna un mare pas înainte, că tot mai mulți oameni îndrăgostiți de zbor se vor implica în acțiuni cu baloane cu aer cald. Mai sunt încă alte două festivaluri de baloane cu aer cald în România, unul care se desfășoară în luna mai aproape de Iași și altul în luna septembrie, la Câmpu Cetății, lângă Târgu Mureș.

Festivalul nostru, 100 de baloane pentru România, a pus țara noastră pe harta festivalurilor mari de baloane cu aer cald din Europa, ceea ce înseamnă deja un mare plus pentru țară, pentru toți cei care activează în acest domeniu. Foarte mulți dintre cei care anul acesta au fost în Maramureș și-au exprimat dorința de a se întoarce în România, pentru a explora mai mult locurile, pentru a intra mai mult în contact cu oamenii.

Ne-am dorit să oferim bucurie. Să aducem lumea baloanelor cu aer cald aproape de oameni. Ne-a ieșit. Mii de oameni s-au bucurat. Piloți din toată Europa au fost încântați. Am stabilit un standard, cum mi s-a zis. Sper acum doar că tot acest efort se va concretiza în niște rezultate. Rezultatul ar trebui să se regăsească într-un viitor în care lucrurile să se facă mai ușor. În care un astfel de eveniment să poată fi organizat fără un asemenea efort. Ca oamenii, companiile, să vină spre noi, să ne sprijine. Personal, nu știu cum aș fi putut concepe un proiect pentru celebrarea Centenarului mai dedicat publicului și Maramureșului, României, mai puternic, mai inovativ, mai civic, mai european și totuși… se pare că se face o confuzie: să speculezi Centenarul, nu înseamnă să-l cinstești. Noi chiar l-am cinstit.

Noi vrem să ducem povestea mai departe, sigur. Și nu e o poveste despre un număr cât mai mare de baloane participante, despre un festival impresionant ca mărime, ci o poveste despre oameni frumoși și pasionați care vin să întâlnească esența Maramureșului, a României. Ne pregătim pentru ceea ce urmează…

Vizionare placuta


Andreea Billig este scriitoare, autoare a best-seller-ului "I Choose...

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.