Setari Cookie-uri

Tipuri de atașament părinte-copil: între dragoste, educație și studii

Cum este mai bine să ne creștem copiii? Dincolo de toate tehnicile de parentaj dovedite a fi sau nu benefice pentru copil și părinte, dincolo de toate cărțile de parenting editate și de părerile familiei, la această întrebare există totuși un răspuns sigur: îi creștem cu dragoste. Dragostea construiește cel mai puternic atașament părinte-copil.

Dar toți ne iubim necondiționat copiii, așadar de unde au apărut teoriile de parenting și tipurile de atașament părinte-copil? Este atât de important acest atașament? Dar noi cum am crescut?

Deși părinții își iubesc nespus copiii, totuși specialiștii au reușit să dovedească prin studii ample ca foarte important este de fapt cum se simt copii, cât de mult simț ei că sunt iubiți. Și da, chiar dacă sunt iubiți, copiii ar putea să nu simtă mereu aceasta. Tehnicile vechi create pentru a interveni în educația lor, precum pedepsele, pauză sau ignoranță, țipetele și agresiunea, recompensele, ca să nu vorbim de cazuri extreme precum abuzul – toate acestea s-au dovedit a fi nocive pentru copii.

Copilul dezvoltă o relație de atașament cu îngrijitorul său, chiar și atunci când acesta îl agresează sau îl abuzează. Această relație de atașament este foarte importantă în dezvoltaea creierului copilului, dar și în dezvoltarea psihoemotioană a viitorului adult. Acest atașament reprezintă baza socială a individului și are caracter dinamic, atașamentul se formează, apoi se “maturizează”, poate dura toată viața sau poate suferi modificări [1].

Citește și:

Un atașament benefic și puternic este cel în care copilul se simte iubit, asociază sentimente de dragoste cu îngrijitorii, se simte liber să se exprime în fața lor, se simte acceptat și protejat.
Conform descoperirilor din ultimii ani, se pare că atașamentul și nu numai începe încă din viață intrauterină, când copilul descoperă mama și persoanele din jurul acesteia. Încă dinainte de a se naște copilul învață în uterul mamei despre lumea în care urmează să se nască.

atasament

John Bowlby, psihanalist și psihiatru, pionier în teoria atașamentul (1979), descria 3 principii definitorii pentru un atașament puternic:

  • Menținerea proximității, a apropierii fizice față de îngrijitor, această apropiere fiind căutată, mai ales, în momente de frică, stres, anxietate, Bowlby declarându-se vehement împotriva despărțirii mamei de bebeluș în lipsa oferirii acestuia unei bune îngrijiri de substituție.
  • Reîntoarcerea la persoana de atașament pentru a primi consolare și a se simți în siguranță. Părintele/îngrijitorul are rolul de a oferi confort și reasigurări copilului în momentele de nesiguranță, frică, stres.
  • Încurajarea explorării prin asigurarea unei surse de siguranță. Părintele sau îngrijitorul reprezintă o bază sigură de la care copilul poate iniția activități de explorare (non-atașament). [3]

Vă recomand să citiți și cele 10 principii Aware parenting [2], principii moderne care asigură formarea unui atașament puternic și sănătos.

Citește și:

Tipuri de atașament

Atașamentul securizant/sigur

În acest tip de atașament copilul se simte iubit, înțeles, acceptat și protejat. Copiii care dezvoltă acest tip de atașament sunt ușor de alinat și calmat atuni când sunt deranjați de ceva, iar la plecarea mamei protestează o vreme, fiind totuși ușor de calmat. Ei știu că mama se întoarce întotdeauna și se bucură când aceasta revine în preajma lor, se alină în brațele sale, apoi își continuă joacă. Ei explorează încrezători mediul, revenind din când în când la îngrijitor.

Copilul are curajul să își exprime emoțiile, teamă, furia, plânge atunci când simte nevoia privind în ochi părintele sau chiar cerând în brațe, contactul fizic ajutându-l să “descarce” emoțiile acumulate. Dacă persoana care îngrijește copilul își arată constant și prompt disponibilitatea și afectivitatea atunci când copilul cere, cel mic învață să își exprime liber emoțiile, de la zâmbete și bucurie, până la plâns și furie. Toate aceste manifestări ale micuțului sunt sănătoase și esențiale pentru o dezvoltare psihoemoțională echilibrată.

Citește și:

Pentru a întări un astfel de atașament pot fi aplicate principiile parentingului necondiționat (vă recomandam cartea lui Alfie Kohn – Parenting necondiționat), dar și cele Aware Parenting, precum și cărțile scrise de Aletha Solter.

Părintele/îngrijitorul care reușește să aibă un atașament sigur cu copilul său manifestă înțelegere sinceră față de emoțiile celui mic, răspunde prompt nevoilor acestuia (de hrană, de a fi schimbat, de a fi luat în brațe și alinat, nevoia de joacă, de răspuns la întrebări etc.)- de multe ori copilul vine doar pentru o scurtă îmbrățișare, atunci are nevoie de aceasta, iar dacă nu i se oferă copilul poate face chiar o criză de plâns, pe când dacă o primește se reîntoarce nestingherit la joacă sa. În acest tip de atașament părintele nu păcălește copilul și nu inventează mituri sau povești înșelătoare, ci îi explică și răspunde sincer copilului, ghidându-l în adevăr (pe cât posibil). Părintele nu folosește pedepsele, recompensele, pauză (time-out), ignoranță, amenințările sau violența în educația copilului. Nu încearcă să ghideze jocurile copilului, ci mai degrabă doar intervine în acestea, se alătură micuțului, oferindu-i copilului posibilitatea de a se manifesta prin joc.

Citește și:

Acest atașament implică acordarea unui timp special dedicat copilului, numai cu el, în care interacțiunea este focusată, intensă și dedicată.

Pentru copil este foarte importantă iubirea arătată prin îmbrățișări și contact fizic, prin răspunderea promptă la nevoile lui, prin vorbele îngrijitorului și dezmierdări. În acest fel bebelușul dezvoltă o schemă sănătoasă de adaptare, prin care mama, familia și lumea sunt de încredere.

Atașamentul anxios evitant

Acest tip de atașament este repreznetat de imposibilitatea copilului de a se baza pe sprijinul părintelui, pentru că acesta nu a fost disponibil în repetate rânduri. Apare atunci când îngrijitorul tinde să neglijeze nevoile copilului său să nu răspundă prompt la acestea. Poate să apară din teamă ca bebelușul să nu devină “răsfățat” sau “să nu se învețe în brațe”. În acest tip de atașament copilul pare să fie independent, nu caută îngrijitorul, pare predispus să aibă activități periculoase, nu cere în brațe sau refuză să fie luat în brațe, deși este și mai deranjat când este lăsat jos. Poate avea accese de furie, de lacrimi apărute spontan, iar specialiștii spun că acestea se datorează faptului că cel mic percepe îngrijitorul ca fiind indisponibil la nevoile lui. Poate explora mediul părând foarte independent, curajos și curios, dar totodată nu rămâne suficient de precaut.

Citește și:

Copiii se protejează de situațiile dificile prin disocierea nevoii lor de contact și atașament, prin îndepărtare de îngrijitor, însă cu suferințele și consecințele de rigoare. În cazul dispariției mamei reacționează scurt, apoi încearcă să se concentreze asupra jucăriilor. Este posibil ca acești copii să fi fost lăsați să plângă (există un curent care îndeamnă mamele să lase copiii să plângă în pătuț până se obișnuiesc și nu mai plâng – această atitudine este foarte nocivă).

În acest tip de atașament intervenția dedicată a îngrijitorului poate fi făcută oricând, mai bine mai târziu decât niciodată. Este nevoie ca îngrijitorul să accepte și să încerce să răspundă prompt, cu dragoste și blândețe, nevoilor copilului. Într-o primă fază este psibil să fie nevoie ca micuțul să fie încurajat și ajutat să își exprime din nou nevoile emoționale.

Citește și:

Acest comportament evitant se extinde și în viața adultului, aducând reale probleme în crearea relațiilor.

Atașamentul anxios rezistent și ambivalent

Copiii care dezvoltă acest tip de atașament par foarte apropiați de îngrijitor, anticipează plecare acestuia și plâng încă dinainte ca îngrijitorul să părăsească încăperea, explorează foarte puțin mediul, iar când îngrijitorul reapare ei dezvoltă o reacție de respingere față de acesta sau, din contră, de apropiere exagerată.
Atașamentele nesigure apar în urma unor episoade repetate când părintele nu este disponibil emoțional și respinge mai mult sau mai puțin conștient copilul. Deseori, părinții înșiși au crescut, la rândul lor, lipsiți de afecțiune și disponibilitate din partea propriilor părinți. Astfel că părinții tind mai departe să adopte același comportament față de copiii lor (sigur că sunt și excepții), așa-numitul parentaj “moștenit”.

În acest al treilea tip de atașament, copilul nu dezvoltă sentimente de securitate față de îngrijitor. Comportamentul lui alternează între nevoia intensă de contact și totodată manifestări de respingere a persoanei care îl îngrijește. Acești copii ajung să manifeste emoții negative extreme pentru a atrage atenția îngrijitorului lor. Poate par a da dovadă de lipsa de educație, dar de fapt manifestările lor imprevizibile traduc intense emoții negative acumulate în timp.

Acest tip de atașament poate să apară atunci când îngrijitorul nu este mereu disponibil sau în preajmă, iar atunci când este intervenția sa este insuficientă, superficială sau nesincronizată nevoilor copilului.

Atașamentul dezorganizat-dezorientat

Copiii care dezvoltă acest tip de atașament par dezorientați și temători. De exemplu pot să devină apropiați față de o persoană străină pe care o văd pentru prima dată și să ceară în brațe, ca mai apoi să manifeste un comportament de respingere pentru alte persoane străine, să plângă la vederea acestora sau să le ignore. Acest tip de atașament este foarte derutant pentru îngrijitor. Copilul poate căpăta comportamente repetitive sau de sfidare (de exemplu se bucură de apariția mamei pentru un scurt timp, ca apoi să o ignore, să nu facă contact vizual cu ea sau de orice fel).

Copiii cu astfel de atașament au parte de repetate experiențe în care părintele are un comportament haotic, înspăimântător, devenind o sursă de îngrijorare. Astfel, copiii se află într-un paradox biologic deoarece sistemul biologic de atașament are rolul de a motiva copilul să caute apropierea de părinte în momentele de suferință, iar în această situație el este nedumerit din cauza instinctului de a se întoarce tocmai către acea sursă de disconfort și chiar teroare, de care el încearcă să scape [3]. În această situație copilul nu are capacitatea de a forma o tehnică de adaptare potrivită.

Acest tip de atașament poate să apară în familiile conflictuale sau chiar când copilul a suferit unele traume alături de îngrijitor, de exemplu spitalizări frecvente sau vilentă. Depresia îngriitorului sau alte tulburări psihoemoționale ale celui care se ocupă de copil poate duce la crearea acestui tip de atașament.
Atașamentul dezroganizat reflectă incapacitatea copilului de a rezolva o situație de stres, tocmai persoana de la care trebuie să primească suport necondiționat poate fi periculoasă pentru el.
Ca și concluzie, copilul va dezvolta o relație de atașament cu părinții, dar și cu bunicii sau bona, tipul de relație fiind specific pentru fiecare în parte.

De aceea specialiștii în parenting încurajează părinții și îngrijitorii să nu lase copilul să plângă singur, ci în brațe și alinat, să nu încerce să descurajeze plânsul copilului său să-l oprească. De asemenea nevoia de îmbrățișare și de comunicare verbală și nonverbală trebuie satisfăcută prompt bebelușului și copilului mic. Parentajul cu înțelegere, fără violență/pedepse/recompense/time-out, fără comparații cu alți copii, fără cuvinte înjositare, ajută la crearea unui atașament sigur, securizant.[4]

Referinte:

[1] http://revista.psihoterapie-integrativa.eu/wp-content/uploads/2016/02/ATASAMENTUL-LA-COPIL-BEJENARU.pdf

[2] http://www.awareparenting.com/romanianprinciples.htm

[3] https://adelinarotaru.ro

[4] Alfie Kohn – parenting neconditionat

[5] Aletha Solter – Jocul atasamentului

[6] http://adelaristea.ro

Foto by Sofi photo, Olena Chukhil / shutterstock.com

Vizionare placuta


Kudika
14 Mai 2019
Echipa Kudika

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.