Povestea Ilincăi: Uneori, chiar trebuie să faci zgomot pentru a fi ascultat

În fiecare an, pe 11 octombrie, UNICEF marchează Ziua Internațională a Fetelor pentru a promova egalitatea de gen și șanse egale pentru fetele din întreaga lume. Anul acesta, în contextul pandemiei de COVID-19, ne propunem să o sărbătorim online și să ne imaginăm o lume mai bună inspirată de adolescente.

Iată povestea Ilincăi.

Societatea schimbă oameni. Da, într-adevăr, îi schimbă. Uneori îi doboară. Nu le oferă mai niciodată mijloacele prin care să își recapete aripile de a zbura și mai sus. Mi-a fost oferită șansa de a-mi ”împărtăși” povestea oamenilor, să conturez unicitatea modului în care eu am ales să îmi trăiesc viața, motivându-i și pe cei din jur. Nu mi-am putut închipui că mi-ar putea fi atât de greu. Atât de greu să îmi dau seama ce mă face unică. De ce? Am tendința să mă uit în jur, să mă compar cu ceilalți, să îmi impun bariere și să nu cred că voi putea vreodată reuși ceea ce îmi doresc. Încrederea. Divina calitate care nu este încurajată de societatea ”roboțeilor asemenea”. Într-o lume trasă la indigo, ca dintr-un film alb-negru, vreau să cred că am urmat calea cea grea, că nu am ascultat de ceilalți și că mereu am luptat să ajung cine sunt. Și aici începe povestea mea.

Încă de mică, mi-a plăcut foarte mult să vorbesc. Adesea mi se spunea să mai păstrez din idei și pentru zilele următoare, însă întotdeauna găseam ceva nou de care să mă agăț. Îmi plăcea să fiu lider de grupă, să ascult ideile tuturor și, mai apoi, să îi reprezint cu mândrie. De cele mai multe ori, însă, mai toți optau să aleagă un băiat pentru a vorbi în numele lor, simbolizând puterea și încrederea. Ei bine, uneori, chiar trebuie să faci zgomot pentru a fi ascultat. Toate acestea se întâmplau în clasele primare. Am început să muncesc mai mult, să încerc să câstig încrederea celorlalți, să fac exerciții de dicție acasă, când nimeni nu mă putea vedea sau auzi, să îmi corectez statura și poziția corpului pentru a ajunge unde îmi doream. Și nimic nu a fost în zadar. Țin minte că, ulterior, am fost aleasă purtător de cuvânt al claselor 1-4. Oricât de infimă ar părea această realizare, acum, analizând totul mai mult, a fost un pas. Un pas îndrăzneț, aș putea chiar spune, pentru că mi-am impus nu bariere, ci ținte înalte, pentru vârsta mea.

Anii au trecut și, odată cu ei, timpul pe care eu mi-l acordam mie. Am început să mă concentrez foarte mult asupra școlii, am renunțat și la sportul pe care îl practicam, doar pentru a avea rezultate deosebite. Cu toate acestea, de la începutul anului trecut, mi-am dat seama că participarea și implicarea activă te pot ajuta să te redescoperi, în primul rând, dar și să te îmbunătățești. Am avut oportunitatea de a aplica pentru a fi membru al Boardului Copiilor din România, grup de tineri susținut de UNICEF. Desigur, m-am descurajat foarte mult. Mă gândeam că sunt, cu siguranță, mulți alți copii care sunt mult mai potriviți. Cu toate acestea mi-am spus: “Nu te costă nimic să încerci, nu-i așa?” Mare mi-a fost surpriza și bucuria să aflu că am fost aleasă. Un lucru la care eu încerc să lucrez este încrederea de sine, deși uneori nu pare că aș avea probleme când vine vorba de ea. Dar să câștigi încrederea cuiva, dintotdeauna mi s-a părut un lucru nemaipomenit. Astfel, mi-am propus să dau tot ceea ce am mai bun pentru a nu dezamăgi, pentru a demonstra că alegerea nu a fost făcută greșit.

Am început să fiu interesată de arii pe care nu le mai explorasem niciodată, asemenea advocacy-ului, implicării civice sau politicii. Da, știu, nu neapărat tipic pentru o fată, mai ales în orașul mic din care provin, însă acest lucru nu m-a descurajat. Ba chiar mai mult, mi-a dovedit că trebuie să continui.

Asemenea vorbitului, o calitate conturată încă din copilărie, a fost afinitatea pentru școală. Am iubit să învăț lucruri noi, să mă dezvolt și să înțeleg, treptat, lumea care mă înconjoară. Mereu am avut o înclinație către partea reală a domeniilor de studiu, interesându-mă foarte mult biologia, fizica și chimia. Totodată, pregătindu-mă pentru olimpiada de fizică, puteam să observ că băieții din grupa în care lucram înțelegeau mult mai ușor fiecare informație, fiecare metodă de rezolvare. Știu că stăteam și ore întregi să înțeleg mecanismul din spatele unor instrumente pe care le foloseam, sacrificam ore de somn pentru a face probleme peste probleme, doar pentru a nu mă simți în inferioritate. Nu pot uita nici zilele de olimpiadă. Zile în care nici șase perechi de mănuși nu ar fi putut face neobservabil tremuratul din cauza emoțiilor. Mereu existau blocaje. Mereu mă întâlneam cu ceva care îmi făcea creierul să se oprească, pentru câteva secunde. Brusc nu mă mai puteam gândi la problema în sine, cum să o rezolv, ci îmi făceam griji în legătură cu opinia celorlalți despre mine când aveam să le spun că nu am știut ce să scriu. Acelea erau momentele în care picioarele mele începeau să se miște foarte mult, mâinile îmi transpirau din ce în ce mai tare, observând, cu privirea ridicată, cum toți ceilalți notează câte ceva pe ciorne, pe foile de examen. Desigur, probabil că nici nu ajunseseră la subiectul pe care eu îl aveam în față, însă mereu așa gândeam, știind cum toți ceilalți sigur vor reuși, însă eu nu. Dar mă ambiționam. Mă loveam peste mâini, îmi dădeam niște palme ușoare peste față și continuam. Probabil că profesorii observatori totdeauna se uitau puțin ciudat la mine, însă, măcar astfel puteam să îmi regăsesc motivația.

Paralelă cu pasiunea pentru științele exacte, mi-am cultivat o plăcere deosebită pentru scris. Mă simțeam liberă, atunci când îmi așterneam gândurile, știam că sunt, într-un fel, ascultată, de către foaie, de către pix, deși ele doar se lăsau coordonate de mine. Am participat și la concursuri. Am câștigat și premii. Odată cu astfel de rezultate, desigur, mereu apar voci externe care te ”sfătuiesc” să rămâi la comoditate. ”Dar de ce nu ai vrea să scrii toată viața?”, ”Nu vezi că tu chiar te pricepi?” erau doar unele dintre mesajele relativ descurajante cu care m-am întâlnit. Științele mi-au fost adesea prezentate ca fiind un domeniu al bărbaților, mi-au fost enumerate sute de nume de genii ale fizicii sau chimiei, desigur, bărbați. Să se gândească cineva la Marie Curie? Sau poate Rosalind Franklin, Geertruida de Haas-Lorentz? Pe de o parte, este inteligibil și faptul că nici nu avem foarte multe nume mari de reamintit, întrucât femeile nu au fost niciodată încurajate să își dezvolte aptitudinile în aceste direcții și nici nu s-a scris foarte mult despre ele. Cu toate acestea, nume care mie îmi dau speranță, oameni pe care eu îi știu, și îmi este suficient, reprezintă niște adevărate modele pentru mine, a căror studii, descoperiri, nu mai lasă loc interpretărilor.

”O femeie nu are destulă tărie de caracter pentru așa ceva.”, ”Eu mă gândeam că ție ți se va potrivi ceva mai simplu, nu atât de departe.” Sunt doar niște fraze. Nimic spus concret. Însă cuvintele alese cântăresc mai mult decât cineva ar putea spune într-un roman întreg.

Primul meu contact cu anatomia umană a fost asemenea unui fulger care m-a trăsnit în totalitate. A fost extraordinar să îmi dau seama cât de mult sunt pasionată de aceste lucruri, încât am decis că acesta este, într-adevăr drumul meu. Și deși pare prematur, sunt destul de atrasă de partea chirurgiei. ”O femeie nu are destulă tărie de caracter pentru așa ceva.”, ”Eu mă gândeam că ție ți se va potrivi ceva mai simplu, nu atât de departe.” Sunt doar niște fraze. Nimic spus concret. Însă cuvintele alese cântăresc mai mult decât cineva ar putea spune într-un roman întreg. Femeile nu ar trebui să se complice, nu-i așa? Cu cât mai simplu, cu atât mai ușor. Nu și pentru mine, însă. Mereu mi-a plăcut să am ținte înalte, și cu toate acestea, reale. Niște ținte reale, realizabile. Au mai fost și alții care au reușit. Eu de ce nu aș putea? Și chiar dacă nu a mai fost nimeni înainte, nu alege din comoditate un drum deja parcurs, fă tu o dâră, asemenea unui drum, pentru a ajunge unde vrei.

Și iată cum din nimic de spus, am ajuns la mai mult decât mă așteptam. Recitind ceea ce am scris, mi-am dat seama că societatea nu m-a descurajat niciodată direct, nu mi-a spus că nu voi reuși, ci mi-a oferit doar niște mediatori care să mă facă să mă descurajez singură. Însă îmi amintesc și de acei câțiva oameni, colegi, care atunci când au avut ocazia, mi-au mărturisit că admiră cât de muncitoare sunt. Și lucrul acesta doar m-a făcut să îmi dau seama că cineva, undeva, chiar te privește, analizează și, poate, chiar lua exemplu.

Uneori te poți simți doborâtă. Și este normal. Uneori oamenii nu te vor înțelege. Și este perfect normal. Nu uita că ești unică. Nu uita că, la un moment dat, nimeni nu va mai fi alături de tine, decât tu însăți. Înflorește, dezvoltă-te și iubește-te. Cândva, îți vei mulțumi. Zboară cât mai sus, pentru că poți!

Despre Ilinca (15 ani)

Eu sunt Ilinca, o fată destul de pasionată de zona voluntariatului, mereu dornică să se implice și să ajute oamenii din jur, prin orice mijloace posibile. Încă de mică am dezvoltat o pasiune pentru partea academică, fiind deosebit de atrasă de zona științelor exacte, precum biologia și chimia, domenii a căror informații le asimilez cu ușurință și plăcere. Dintotdeauna mi-a plăcut să mă dezvolt, urmându-mi drumul cu fruntea sus, ambițioasă și perseverentă, încercând să mă înconjur de oameni aparte, prin care să evoluez continuu, împrumutând idei și gândiri. Deși încă la început de drum, membră a Boardului Copiilor din România, ador să mă implic activ în proiecte și grupuri de lucru, încercând să aduc, împreună cu colegii mei, participarea copiilor la rang de realitate, nu doar dorință. M-aș descrie ca fiind foarte motivată și pasionată de viață, mereu dornică de ”mai mult”, îndrăgostită de zâmbetele celor din jur.

Foto: UNICEF/ Norbert Fodor

---