Copilul tău, dragă mamă, nu rămâne în palma ta - gânduri pentru primele zile cu un nou-născut

Dragă mamă,

De fiecare dată când îți priveșți palmele, aș vrea să te gândești la asta.

La cum le-ai strâns între pumnii chirciți și transpirați atunci când ai dat viață. Era prima oară pentru tine, ai ținut atât în tine o frică pe care nu ai spus-o nimănui.

Apoi, tot cu palmele tale încă mirosind a tinerețe l-ai atins. Era al tău, dar nu știai cum să îl atingi, nu știai cum sa-l mângâi, cum să nu-i faci rău cu ele. L-ai fi atins continuu.

Între doua palme ți-ai prins fața și ai crezut că nu vei ști ce să faci și că nu vei ști cum să faci.

Între doua palme ți-ai lăsat lacrimi și uimire.

Între doua palme țineai o viață de om care ieșise din tine și erai fericită și îngrozită în același timp, contradicția unei femei care devenea mamă.

Între doua palme îți țineai sânul și nu știai cum natura face să curgă din el îndeajuns sau prea puțin.

Și tot cu palmele acestea două ai început să strecori într-o seară apă deasupra căpșorului copilului tău, să-l dezbraci și să-l îmbraci. Apoi ai inceput cu ele să-i cunoști trupul prea mic, să ți-l apropii, să îl liniștești.

Puneai doar palmele pe el atunci când plângea și el se oprea.

Cu palmele tale l-ai sprijinit, l-ai ridicat, l-ai strâns în brațe.

Cu palmele tale l-ai crescut, l-ai înălțat la cer, pe umerii tăi, i-ai dat în mâinile-i micuțe pământul să-l cunoască, l-ai șters de neajunsuri cu palmele tale.

Aceleași palme le-ai strâns când îți venea să pleci, când îți venea să te înfurii, când îți venea să scoți afară din tine tot ce nu arăta așa cum te-ai fi așteptat.

Știu, știu că maternitatea e grea, dragă mamă, dar copilul tău, nu rămâne în palma ta.

Da, nașterea e grea.

Alăptarea dacă nu merge de la bun început, e și mai grea.

Tot ceea ce i se întâmplă corpului tău, de la emoții care bubuie în tine până la cicatricea aceea care te spintecă la fiecare mișcare, la fiecare așezare, e greu.

Și nopțile care vin. Și durerile lui, pe care nu știi cum să le sfârșești.

Și tu, care la un moment dat te vei simți singură. Unde au plecat toți, te vei întreba.
De ce tatăl copilului tău stă dincolo de ușa camerei tale, de ce nimeni nu spune și nu face nimic? Știi de ce, dragă mama? Pentru că prea puțini o știu, prea mulți au uitat.

Și în punctul acela toate ți se vor părea grele de tot. O să îți vină să trântești, să țipi, să fugi de acasă. Nu prea vei face nimic din acestea, poate doar vei urla mut în tine.

Mâna aceasta de om care-ți încape în mâna ta cu totul, va crește.

Tu o să vezi negru acum, dar șterge-ți lacrimile, te rog, și simte-i mirosul. Simte-i viața cum bate în el. Simte-i ochii ce încă nu te văd și inima-i care totuși te cunoaște.
Simte-i pumnul acela mic cum te strânge. Cum se agață de tine.
Ești tot ceea ce are el.

Ești palmele între care se simte în siguranță.

Ești palmele între care se simte mic, așa cum este acum, la doar câteva zile de viață. Ești palmele între care are încredere să plângă, să crească, să ceară, să își țipe nevoile.

Ești palmele care știu imediat cum să-i răspundă, cum să-l mângâie, cum să-l încălzească.

Ești palmele care l-au atins întâia oară și între care se va întoarce întotdeauna de teamă, de nevoie, de speranță.

Ești palmele pe care el le cunoaște, pe care el le iubește.

Știi ce e ciudat la copiii ăștia? Că cresc. Și palmele noastre nu mai sunt mari pentru ei, încep sa ne devină mici. Iar mai tarziu cand ne vom privi palmele, aș vrea să ni le privim împăcate, să știm că am trecut cu ele prin tot, să știm că am fost acolo cu ele deschise, gata să ne prindem copilul între ele și că da, am răbdat, am lăsat timpul să-și facă datoria, am lăsat ridurile să-și facă drumuri în palmele noastre și numai noi să știm, în cele din urmă, că am putut, că am rezistat, că ne-au durut palmele, dar că a meritat.

Spune-mi, dragă mamă, ce simți când îți vezi palmele?

Când vezi că pe zi ce trece ele încep să rămână mici unui omuleț căruia la început îi erau… prea mari?

Foto credit: unsplash.com&pixabay.com

---