Ți s-a întâmplat vreodată să vrei să plângi și să nu poți?

M-a lovit această realizare în timp ce mă uitam la o reclamă. Ea, o domniță suavă, suferea. Dar știți cum? Cum se suferă la televizor. Cu buzița perfect rujată ușor tremurând, cu o lăcrimuță clipocind discret pe genele perfect rimelate și ușor încruntată. Doar ușor, să nu facă riduri. În mod evident m-a bușit râsul, hahaha, ce fake, ce mizerie, ce telenovelă! Păi așa se plânge? Că eu când plâng, plâng cu tot cu pat, intră pisicile în depresie, bate vântul, urlă lupii. Dacă sunt și machiată, să te ferească Bunuțu să dai ochii cu mine, zici că sunt sora fashion a lui Babadook. Exact în momentul ăla mi-am dat seama că nu îmi aduc aminte când am plâns ultima dată. Nu spun că e sănătos să plângi tot timpul. De fapt, dacă plangeți aproape tot timpul, vă rog din tot sufletul și cu toată seriozitatea să cereți ajutor că nu e de glumă cu depresia.

Eu vorbesc despre plânsul terapeutic, despre plânsul cu sughițuri și balonașe care te descarcă și care îți spală un pic și ochii și sufletul. Plânsul ăla pe care nu îl vedeți niciodată la televizor, dar pe care sunt sigură că l-ați tras toate prin baia de la muncă, la școală, în cadă, sub pătură și în pernă ca să nu vă audă nimeni.

Cred că neputința de a plânge e aproape la fel de rea ca bocitul permanent, două fețe ale unei traume emoționale. Nu vreau să mă avânt in analiză psihologică și vă rog să nu luați o părere ca fiind un diagnostic, doar dezbatem teorii.

Ipoteza mea este că nu plângem pentru că avem niște softuri foarte prost instalate și pentru că în loc să ne gestionăm emoțiile, le vârâm grațios și inconștient sub preș. O să se facă maldărul de emoții negestionate cât casa și o să vă copleșească dacă nu le gestionați. Se vor strânge una câte una, nefericire după nefericire și negare după negare până când o să intrați într-o amorțeală sufletească din care nu vă mai scoate nimic. Aici e un punct nevralgic, pentru că ăsta e momentul în care ies la iveală mecanismele nesănătoase. Unii își îneacă emoțiile în alcool, alții le mănâncă, unii dintre noi dau, pardon, cu ea în populație.

Indiferent care este metoda folosită, nici nu va duce la gestionarea corectă a emoțiilor, nici la tratarea rănilor emoționale. Nu face altceva decât să mai pună un rând de cărămidă la niște ziduri din ce în ce mai înalte în jurul unor oameni din ce în ce mai firavi. De asta, fete și băieți (da, mă, și băieți) vă rog și vă încurajez să plângeți atunci când aveți de plâns. Altfel, vă autosabotați emoțional până în punctul în care o să începeți să puneți la îndoială inclusiv capacitatea de a construi legături reale, sănătoase și valide cu oamenii din jur. Da, știu, Supermanilor și Superwomen care sunteți că voi nu aveți nevoie, nu vă trebuie, sunteți independeți, știu. Le aud pe astea și din afară și în capul meu în fiecare zi. Știți care e adevărul pe care noi, aștia, neemotivi, neplângăcioși, salvatori, mame de răniți și megaindependenți îl negăm cu toți mușchii noștri sentimentali? Că hiperindependența emoțională e răspuns la traumă.

Luați, mă, supereroilor și plângeți, când simțiți nevoia că altfel o să faceți implozie și nu o să știe nimeni de unde vi s-a tras.

foto LightField Studios/ Shutterstock

---