Setari Cookie-uri

De ce îmi place Jung ?

Jung? De la "Ce spui de faptul că a avut relaţii intime cu paciente?"şi "Terapia jungiană nu este fundamentată ştiinţific!" până la "Ideile sale legate de arhetipuri şi inconştientul colectiv sunt geniale!", am auzit tot felul replici şi întrebări când spuneam cuiva că sunt psihoterapeut jungian.

Iar aceste opinii, fie ele pozitive sau negative, m-au făcut să reflectez la alegerea mea şi să încerc să-mi clarific şi să împărtăşesc câteva dintre motivele pentru care îmi place Jung.

Primul dintre acestea este importanţa acordată relaţiei terapeutice, spaţiului de intimitate şi intresubiectivitate ce se creează între psihoterapeut şi pacient: cei doi se află într-un dialog egalitar, în care sensul şi vindecarea se nasc şi sunt protejate. Mai mult, asemeni reacţiilor chimice dintre două substanţe, terapeut şi pacient sunt afectaţi deopotrivă de schimbare şi amândoi învaţă şi se dezvoltă. De aici decurge o atitudine nicidecum superioară sau atotştiutoare a terapeutului, ci plină de compasiune, curiozitate şi deschidere.
În la doilea rând, apreciez accentul pus pe individ şi individualitate: Jung spunea despre sine că este singurul «jungian», toţi psihoterapeuţii de formare analitică fiind încurajaţi să-şi găsească propria cale şi propriul fel de fi în cabinet. Rezultatul a fost un corp teoretic deschis la dezvoltări ulterioare şi acceptant în ceea ce priveşte diversitatea direcţiilor de îmbogăţire şi aprofundare.
În al treilea rând, conceptele psihologiei analitice sunt nu numai deosebit de utile, dar şi foarte actuale. Mă gândesc de pildă la Persona, pe care Jung o definea ca «mască socială», o formaţiune psihică al cărui dublu scop este să asigure o impresie bună în societate şi să ascundă natura autentică a individului. Cât de bine defineşte acest concept prezenţa unora dintre noi în social media, modul în care «vindem» celorlalţi poveşti neautentice sau ne retuşăm viaţa şi înfăţişarea cu ajutorul filtrelor sau prin postări regizate într-un mod artificial! O identificare cu Persona – de exemplu, eu sunt persoana mereu fericită şi zâmbitoare, cu zeci de prieteni minunaţi, care-şi petrece tot timpul în vacanţe perfecte – este deosebit de periculoasă, de vreme ce ne transformă în simpli pioni într-un joc în care societatea dictează ce este frumos, de succes sau de dorit.
Un alt aspect fascinant al teoriei şi psihoterapiei analitice este perspectiva inovatoare asupra simptomului: pe de o parte putem explora cauzalitatea unei stări de anxietate, a unui episod depresiv, a furiei incontrolabile sau a tulburărilor psihosomatice; pe de altă parte, putem privi toate aceste manifestări ca metafore ce traduc – într-un limbaj disfuncţional e-adevărat – ceea ce este nevoie să schimbăm în atitudinea noastră şi în modul în care ne trăim viaţa, pentru a creşte şi a ne maturiza. De exemplu, un tânăr care munceşte mai mult de 12 ore pe zi este doborât la un moment-dat de un episod depresiv, care-l forţează să-şi ia concediu prelungit şi să abandoneze toate proiectele de care se ocupă. Putem să înţelegem că depresia are legătură cu epuizarea extremă, cu presiunea la care a fost supus şi poate chiar cu modul în care a fost educat de către nişte părinţi foarte duri şi intransigenţi, cu standarde de performanţă imposibil de atins. Însă episodul depresiv are şi o componentă sanogenă: îl obligă pe tânăr să se întoarcă înspre sine şi să-şi reconsidere modul de viaţă. Metafora simptomului ar fi în acest caz: sunt nevoit să te opresc din goana ta continuă după performanţă, pentru a-ţi oferi răstimpul necesar să reflectezi - poate modul acesta de viaţă, concentrat exculsiv pe muncă, nu este ceea ce-ţi doreşti cu adevărat, poate este o cale pe care ţi-au ales-o alţii. Astfel, vindecarea şi schimbarea se pot naşte tocmai dintr-un astfel de episod dureros.
Nu în ultimul rând, îmi place Jung pentru că a fost aşa cum a fost: uman, cu nesiguranţele şi vulnerabilităţile sale. Într-un interviu difuzat pe BBC cu doi ani înainte de decesul său, Jung mărturisea foarte onest că a avut întotdeauna probleme cu sfera afectivă şi cu emoţiile. Dincolo de amănuntele biografice picante – ca de pildă legătura sa cu Tony Wolff – este atât de minunat când cineva îşi cunoaşte propriile imperfecţiuni, le acceptă şi vorbeşte cu asumare despre ele.
Până la urmă, aceasta este o atitudine cu adevărat terapeutică: când cineva poate să se raporteze la propria vulnerabilitate cu compasiune şi responsabilitate, va fi capabil să facă acelaşi lucru pentru pacienţii săi.

Citește și:

Lidia Calciu este psihoterapeut analist și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține cursul C. G. Jung și psihologia analitică.

Vizionare placuta


Kudika
28 Aprilie 2022
Echipa Kudika
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.