Advertorial Povestea Iulianei, voluntara care şi-a schimbat complet viaţa după ce a fost diagnosticată cu cancer

Iuliana Baciu Ersen este militar în rezervă şi voluntar Ajungem MARI de 4 ani, pentru copiii din centrele de plasament. A fost mereu implicată în tot ceea ce se petrecea în jurul ei, dar ca mai noi toţi, nu-şi găsea niciodată timp pentru tot ceea ce visa să facă. Apoi, chiar în ziua în care a împlinit 40 de ani, a primit un rezultat care i-a schimbat viaţa cu totul. Avea cancer şi în acel moment a realizat că există riscul să nu mai aibă timp să facă toate lucrurile pe care le tot amâna.

S-a mobilizat, a urmat tratamentul şi a învins boala, după care a început să-şi creioneze lista cu dorinţe pe care le vrea îndeplinite. Fiecare aniversare a fost marcată de câte o dorinţă realizată: a sărit cu paraşuta, a luat permisul pentru motocicletă, a călărit, a călătorit. Simţea însă că tot îi mai lipseşte ceva şi a început să facă voluntariat. A ajutat mai întâi la turnarea fundaţiilor pentru 40 de case, în Bacău, iar emoţiile şi sentimentele pe care le-a avut în tot acel timp erau mai puternice decât toate dorinţele bifate până atunci. Aşa şi-a dat seama că vrea să facă ceva mai mult, ceva pe termen lung. Nu a trecut mult din acel moment şi a aflat de campania de recrutare pentru voluntari Ajungem MARI, unicul program naţional care de 8 ani susţine pe termen lung educaţia copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi şi din medii defavorizate.
În fiecare an asociaţia recrutează noi voluntari care să le fie alături copiilor şi tinerilor din centrele de plasament vreme de mai multe luni, acum din 15 noiembrie 2022 până în 30 iunie 2023. Se lucrează 2 ore pe săptămână cu copiii, fizic, dar şi online, iar doritorii vor trece iniţial printr-un proces de selecţie şi pregătire, necesar să faciliteze selectarea oamenilor potriviţi, care înţeleg angajamentul pe care se pregătesc să şi-l asume şi sunt decişi să le fie alături copiilor pe termen lung. Toate detaliile despre înscriere şi etapele de selecţie şi pregătire le găsiţi aici.
Anul acesta e nevoie de 1.600 de oameni sufletişti, în București și 23 de județe, care să ajute la schimbarea vieţii unui copil dintr-un centru de plasament. Campania de recrutare se desfășoară până pe 20 septembrie.
Iuliana Baciu Ersen a intrat în campania de recrutare acum 4 ani şi a rămas constant alături de copiii sprijiniţi de Ajungem MARI.
Îţi mai aminteşti cum a fost prima zi ca voluntar într-un centru de plasament?
Cum aş putea uita? Am avut emoţii mai mari ca în prima zi de şcoală. Îmi doream tare mult să fac bine şi tocmai asta mă făceam să mă tem ca nu cumva să fac ceva greşit. Am avut însă parte de sprijin extraordinar din partea coordonatorilor noştri, a psihologilor Ajungem MARI. Ne-au pregătit, ne-au explicat, au fost mereu acolo când aveam întrebări despre o situaţie sau alta. Iar copiii… copiii te fac să uiţi imediat de orice frică.
În toţi aceşti ani am făcut o mulţime de lucruri cu ei, am încercat să îi învăţ cât mai multe lucruri, ne-am jucat împreună, am fost în excursii, la film, la piscină, în parc. Am învăţat şi eu lucruri noi ca să pot ţine pasul cu ei, am citit mai mult, mai documentat mai mult ca să pot răspunde la toate întrebările pe care le au.
Vorbeşti cu atâta căldură despre ceea ce faci. Ţi se luminează ochii când povesteşte despre aceşti copii. Există totuşi vreunul special pentru tine?
Toţi copiii au câte ceva care se lipeşte de sufletul tău, dar pentru mine copilul care are nevoie azi de ajutor e cel mai important. Aflându-le nevoia le cunosc poveştile şi aşa ajung să rămână acolo, la mine în suflet, fiecare dintre ei.
În aceste zile am fost mai aproape de Matei, un băiat care practică atletismul şi pentru care am scris câteva rânduri anul trecut, care au contat în recomandarea lui pentru obţinerea unei burse. După ce a primit-o am fost cu el să cumpărăm echipament sportiv şi vreme de câteva zile ne-am tot întâlnit şi am vorbit mai mult ca de obicei. Acum ştiu ce vrea, ce îi place şi ce viseazp. Dacă a văzut că mă interesează şi ţin cont de părerea lui a primit şi el sfaturile mele. În schimb, eu am primit invitaţie la concursul la care participă. Mă impresionează dorinţa lui de a fi mai bun şi sper să fie suficient de puternic încât să reuşească.
Ce-mi poţi spune despre drumul lui de până aici?
La început Matei avea o privire neîncrezătoare, dar el nu este singurul. Cunosc bine acum această privire şi nu te poţi supăra. E nevoie de multă muncă, adică multe întâlniri, vorbit, dovedit cu fapte şi promisiuni ţinute după ce au fost făcute. De ceva vreme pot spune că mai văd acea privire doar la copiii noi veniţi în centru. Ieri, când m-am întâlnit cu Matei în drumul lui spre şcoală, am văzut cum mi-a căutat privirea, s-a uitat în ochii mei şi a salutat zâmbind. Azi am fost iar la copii şi am fost din nou privită în ochi. Vă spun, ăsta nu e un lucru uşor de obţinut.
Eu şi colegii mei am reuşit să le câştigăm încrederea. Copiii ştiu acum că noi ne ţinem de cuvânt. Dacă un voluntar Ajungem MARI spune ceva, aşa este. Concret, Matei nu a crezut că e posibil să primească ceva atât de valoros doar pentru el până nu a văzut că merg cu el. O altă reuşită mică a mea a fost să-l fac să fie punctual şi să aprecieze mai mult efortul altora.
Ce îi ajută cel mai mult pe aceşti copii?
Toate întâlnirile cu ei contează. Că te joci sau povesteşti, că faci un atelier sau un curs, că îi ajuţi la teme, realizezi mult timp după aceea că au ţinut minte ceva ce le-ai spus şi că le este de folos. Iar asta, cred eu, e esenţa a ceea ce facem.
Ce ţi se pare cel mai frumos lucru din activitatea asta?
Am spus mereu că pot părea egoistă, dar nu ştiu cui îi face mai bine voluntariatul pentru că eu simt cât bine îmi face mie. Şi când spun asta eu duc mâna la cap şi la inimă… acolo simt cel mai tare. Simt că ce fac eu contează şi am speranţa că las o urmă în viaţa cuiva.
Şi cel mai greu?
Cel mai greu e când ai făcut tot ce ai ştiut, tot ce ai putut, tot ce a depins de tine şi totuşi un copil face ceva care ştie că nu e spre binele lui. Ştie că va avea de pierdut sau de suferit şi totuşi face alegerea greşită.
Şi totuşi, motivaţia rămâne. De unde vine ea?
Am să-ţi răspund povestind despre primul joc cu copiii, la prima vizită la ei ca voluntar. Căutasem un joc în biblioteca Ajungem MARI şi am găsit Pânza prieteniei, un joc care te ajută să cunoşti copiii. Rămân surprins de fiecare dată câte lucruri poţi afla despre cei din jur doar cu un ghem de aţă.
Copiii nu vor să vorbească despre ei, dar dacă le ceri să dea ghemul cui vor ei, să motiveze de ce şi să ne spună o calitate a celui care îl primeşte, afli cine e cel care are grijă de toţi, cine e cel mai darnic, cel care ajută la nevoie sau cine îi sunt prietenii. Jucând împreună primim şi noi ghemul, iar în acel moment primim şi motivaţia de a merge mai departe, de a fi voluntari: “pentru că veniţi mereu la noi şi ne faceţi să râdem, pentru că ne învăţaţi multe, pentru că vă simţim aproape, când sunteţi aici trece timpul aşa e repede şi pentru că la plecare primim multe îmbrăţişări.”
Ce a adus voluntariatul în viaţa ta?
Bucurie! Multă bucurie. Ceva ce nu poţi cumpăra. Zile pline. Recunoştinţă pentru tot ce am. Pe lista mea de dorinţe după un an de chimioterapie voluntariatul era ultimul, după multe altele. Pe acelea le-am făcut şi mă gândesc cu plăcere la ele. Acum însă voluntariatul este cel care-mi umple sufletul şi zilele.


Kudika
9 Septembrie 2022
Echipa Kudika
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.


Setari Cookie-uri