Ana Blandiana: Cele mai frumoase poezii pentru suflet

Născută în Timișoara, pe 25 martie 1942, sub numele de Otilia Valeria Coman, Ana Blandiana a crescut într-o lume în care libertatea era un vis îndepărtat. Tatăl ei, un preot ortodox, a fost arestat de regimul comunist, lăsând o amprentă adâncă asupra tinerei Otilia. Într-o încercare de a-și proteja identitatea și de a-și continua misiunea literară, și-a ales pseudonimul "Ana Blandiana", un nume care avea să devină sinonim cu rezistența culturală.

În 1959, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj, iar primul său volum de poezii, Persoana întâia plural, a fost publicat în 1964. Poeziile sale, pline de simbolism și profunzime, au devenit rapid o formă de protest împotriva regimului opresiv. De trei ori interzisă de la publicare, Blandiana nu a renunțat niciodată la lupta sa pentru libertatea de exprimare.

Anii de persecuție nu au făcut decât să întărească determinarea Anei Blandiana. După Revoluția din 1989, a devenit o figură centrală în viața civică a României, contribuind la fondarea Alianței Civice și reînființând Centrul PEN din România. Poeziile sale, traduse în peste 26 de limbi, continuă să inspire și să provoace cititorii din întreaga lume.

Ana Blandiana a fost onorată cu numeroase premii și distincții, inclusiv Premiul Herder, Premiul Vilenica și Legiunea de Onoare. Aceste recunoașteri nu sunt doar o mărturie a talentului literar, ci și a curajului său neclintit în fața adversității.

Astăzi, Ana Blandiana rămâne un simbol al libertății și al rezistenței culturale. Cu peste 27 de cărți publicate în limba română și 60 de volume traduse, moștenirea sa literară este una de neșters.

Poezii celebre de Ana Blandiana

Dacă ne-am ucide unul pe altul

Dacă ne-am ucide unul pe altul
Privindu-ne în ochi,
În ochii noștri în jurul cărora
Genele stau ca o coroană de spini
Care-ncunună definitiv
Orice privire,
Dacă ne-am ucide, după ce ne-am privit
Cu dragoste fără de țărm în ochi,
Și, cunoscându-te, ți-aș spune:
Mori,
Mori, dragul meu,
Va fi atât de bine,
Vei rămâne numai cu mine,
Tu, cel născut din cuvânt,
Vei cunoaște gust de pământ,
Vei simți ce frumoase sunt rădăcinile
Împletindu-ți prin ele mâinile,
Cu nențeleasa bucurie
De-a nu mai fi pentru vecie...
Și, mângâindu-mă, mi-ai spune:
Mori, draga mea,
Iubita mea cu frunte de octombrie
Cuprinsă ca-n icoane
De nimb rotund de moarte,
Mori,
Lasă-ți culorile în flori,
Pletele lungi cărărilor
Și ochii luciu mărilor,
Să știi
De unde să le iei,
Când vei veni...
Dac-am muri deodată împreună
Ucigaș fiecare și victimă,
Salvator și salvat,
Privindu-ne fără-ncetare-n ochi,
Mult după ce nu vom vedea...

Veșmânt

Uneori dimineața
Mă trezesc înghețată
Și, pe jumătate adormită încă,
Trag, somnoroasă și zgribulită, pe mine
Trupul meu tânăr,
Cald, mătăsos,
În care mă învelesc
Clănțănind copilărește din dinți,
Fericită că încă o zi,
O zi întreagă
Voi fi
La adăpost de veșnicie.

Lasă-mi, toamnă

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ți-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâșie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Pașii mei alungă-mi-i.
Dimineața bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele și lasă
Urșii neadormiți, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

De dragoste

Nu mă lăsa, așează-mi-te-alături
Și ține-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coșmar;

Cuprinde-mi tâmplele în palme-așa
Cum ții să nu se verse un potir
Și pune-ți gura peste gura mea:
Inspiră țipătul care-l expir,

Să nu se-audă hohotul de plâns
Ce-și hotărăște trupul meu contur;
Îmbrățișează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care crește-n jur

Și duce totul, și în urma lui
Rămâne doar moloz și ghilimele,
Și se chircesc bolnave și se sting
Și soarele și celelalte stele...

Dans în ploaie

Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne,
Iubiții mei, priviți dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-și ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă cațăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi și-ntre stele.
Știu, voi iubiți părul meu grav și năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

Priviți până o să vi se atingă privirea de vânt
Brațele mele ca niște fulgere vii, jucăușe -
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătușe!

Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze și destrame-mă vântul,
lubiți-mi liberul dans fluturat peste voi -
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!

Carantină

Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâșietoare atingeri.

Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun - acesta e argumentul.

Doamne, câtă literatură conținem!
Sentimentele - vă amintiți? - le-am învățat încă la școală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
Dar nu se contaminează de moarte nici unul.

Fiți liniștiți, privegheați altruiști pe bolnavi.
Nu veți lua durerea lor, fiți fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiționale.

Ar trebui

Ar trebui să ne naștem bătrâni,
Să venim înțelepți,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să știm din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Și iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi și puternici s-ajungem la poarta creației,
Să trecem de ea și-n iubire intrând adolescenți,
Să fim copii la nașterea fiilor noștri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăța să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

Despre țara din care venim

Hai să vorbim
Despre țara din care venim.
Eu vin din vară,
E o patrie fragilă
Pe care orice frunză,
Căzând, o poate stinge,
Dar cerul e atât de greu de stele
C-atârnă uneori pân' la pământ
Și dacă te apropii-auzi cum iarba
Gâdilă stelele râzând,
Și florile-s atât de multe
Că te dor
Orbitele uscate ca de soare,
Și sori rotunzi atârnă
Din fiecare pom;
De unde vin eu
Nu lipsește decât moartea,
E-atâta fericire
C-aproape că ți-e somn.

Leagăn

Coboară verdele în galben
Ca într-un leagăn mai blând
În care îngeri se dezbracă și-și aruncă
Hainele mototolite pe pământ,
Pământul tot se-ascunde în odăjdii,
Sub care firul nopții dă colț
Și crește pur,
O, numai în octombrie poți să întâlnești
Îngeri goi râzând prin păduri.
Mânjiți de rouă pe obraz
Cu dinții negri de afine,
Cu spini și frunze agățate-n pene,
Ne fac cu mâna
Fără să te recunoască
Și fără să le fie
Nici frică, nici rușine.
Pe unde calcă,
Talpa strivește fruct
Și-nseamnă
Sămânța destinată nerodirii,
Ne pierdem printre ei -
Acestei lumi
Crepusculare
Noi îi suntem mirii.
O, mirii norocoși ce niciodată
Sortiți au fost să nu închege rod.
Se miră îngerii că nu port aripi
În felul lor stângaci, puțin nerod;
Copilăroși, încearcă să-și descheie
Însemnele puterii de pe omoplați.
Nereușind,
Se-apleacă supărați
Și-ncep s-arunce-n mine
Cu fructe și semințe...

Volumul poate fi comandat aici.

Poezii scrise de Ana Blandiana

Cândva arborii aveau ochi

Cândva arborii aveau ochi,
Pot să jur,
Știu sigur
Că vedeam când eram arbore,
Îmi amintesc că mă mirau
Ciudatele aripi ale păsărilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar dacă păsările bănuiau
Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i văd
Pentru că arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborât pe rădăcini
În pământ,
Sau poate,
Cine știe,
Mi s-a părut numai mie
Și arborii sunt orbi dintru-nceput...
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile,
Într-un fel cunoscut,
De ce, când foșnesc și clipesc
Din miile lor de pleoape,
Îmi vine să strig -
Ce-ați văzut?...

Cuplu

Unii te văd numai pe tine,
Alții mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Și nimeni nu îndrăznește să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuți amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum ești?
Dacă ridic brațul
Și-l întind mult înapoi,
Îți descopăr clavicula dulce
Și, urcând, degetele îți ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc și-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru brațe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai dușmanul din fața mea
Și tu numai dușmanul din fața ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poți fugi numai în partea ta
Și eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viață și pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Și molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Și va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoașă,
Cât un neg...
Oh, numai noi cunoaștem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Și-a înțelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuți ca două crengi
Și dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

Exil

Pornesc în mine în exil,
Tu ești patria mea
De care nu mai pot să mă apropii,
Tu ești țara în care m-am născut
Și am învățat să vorbesc,
Numai pe tine te cunosc în lume.
Prin ochii tăi am înotat de-atâtea ori
Ieșind pe mal cu trupul tot albastru.
De-atâtea ori am navigat prin tine
Pândind bolborositul prevestitor de hulă
Al sângelui în stare să mă înece-oricând.
Tu ești partea mea de pământ,
Numai din tine știu să mă înalț.
Stăpâne tu, împădurit
Și semănat cu lacuri,
Ținut pe care-l stăpâneam cândva
Și-n care nu mai pot să mă întorc
Din mine, din străinătatea mea,
Lasă-mă noaptea să mă mai visezi,
Să-ți trec prin somn legănător,
Lasă-te locuit de mine noaptea,
Ca genii morți, de gândurile lor.

Fără tine

Fără tine mi-e frig
N-am înțeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.
Universul se strânge
Ca o minge plesnită
Și-și lasă pe mine zdrențele reci.
Câinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă
Se scoală și se îndepărtează
Privindu-mă în ochi,
Refuzând să-și spună numele.
Începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde te-ai rupt.
Și mi-e frig,
Când simt cum cade moale,
Odată cu zăpada,
Această rugăciune către nimeni.

La ce servește bucuria

Învață să nu te mai bucuri,
Învață să nu mai ucizi
Cu zâmbetul și cu mângâierea.
Un singur râs al tău
Poate doborî păsările de pe crengi,
Păsările pe care numai o nefericire
Le-ar mai fi putut ține în viață.
Fiecare bucurie rănește pe cineva.
În lumea voastră la ce servește bucuria?
Noaptea visez armate întregi hohotind
În timp ce noi cădem ca spicele în jur.

Impudice fructe

Impudice fructe crăpate
Arătându-și sâmburul gol
Înalță-n văzduhul pierdut
Aburi mirați de alcool;

Miros vegetal de iubire
Sub soarele picotitor
În care plante de aur
Răsar, dorm o vară și mor;

Lene fierbinte și-adâncă
Unde se-opresc și albinele,
Lumină atât de puternică,
Încât stinge răul și binele

Într-o beatitudine
Uimită ea însăși de sine;
Fructe senzuale cu viermi
În cărnile dulci de rușine...

Umbra

Cine merge înainte
Și nu întoarce capul
S-a părăsit pe sine în urmă;
Cine aleargă
De spaimă o face
Să nu fie ajuns
De el însuși;
Cine nu-și spune țelul
Se teme
Să nu se găsească
Pe sine acolo,
Ca și cum umbra
N-ar fi chiar balta de întuneric
Scurs prin venele noastre deschise
Din dorința de-a înainta...

Volumul poate fi comandat aici.

Ana Blandiana poezii

Se face noapte

Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Și-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar știam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coșul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvățat și dacă
E aievea cântu-i uniform,
Și ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.

Știu puritatea

Știu, puritatea nu rodește,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.

Albaștri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.

Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poți dacă vrei să nu te naști,
Dar dacă ești te și îngropi.

E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defăimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere - vis mut sau faimă?

Între tăcere și păcat
Ce-o să aleg - cirezi sau lotuși?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuși...

Eclipsă

Renunț la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.

Îi plâng pe proști și proștii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingășie tot mai mult mă-ntunec
Și pier de umanism și milă.

Înduioșate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Și-mi pare rău că n-o să mai sărut
Și botul care mă ucide.

Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în țărnă rădăcini genunchii,
Și-mi trece viața încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.

Contratimp

Mă uit în trecut și nu înțeleg
Urmele pașilor mei.
Privesc înghețata zăpadă
Prin care picioarele mele desculțe,
Îmi amintesc, s-au rănit,
Dar urmele lor închipuie semne
În alfabetul unei limbi dispărute.
Ieri ce voiam să spun
Și mâine cum voi mai citi
Durerea mersului de-acum,
Când clipele obeze
Par ani și anii epoci
Nehotărâte și fără sfârșit?
Nici un răspuns nu se naște
Decât când nimeni nu mai are
Nevoie de el
Și întrebarea care-l aștepta
A murit.

Să lăsăm să cadă cuvintele

Să lăsăm să cadă cuvintele
Numai ca fructele, numai ca frunzele,
Numai cele în care moartea s-a copt.
Să le lăsăm să cadă
Aproape putrede,
Abia îmbrăcând în carnea lor
Osul sfânt.
Sâmburul gol desfăcut,
Ca din veștezi nori luna,
Poate s-ar furișa spre pământ...

Moarte în lumină

1

Tu știi
Câte aluviuni
Lasă în mine apa curgătoare a zilei
Și ce eroică beznă îmi trebuie
Să mă curăț de ele
Și cum,
Atunci când ochii mei abia au uitat
Forma străină a corpurilor
Și nici o rază
Nu le mai tulbură adânca vedere,
Urechile înspăimântate
Încep să distingă
Scurgerea timpului
Din nou înspre zi.
Împins,
Întunericul primește contururi,
Se face impur și se mișcă,
Înălțat din zăpadă
Câinele ascultă ceva,
Paznicul începe să-și închidă
Mantaua.
Ajutor, strig
Sperând
Că ar mai putea cineva
Să-l oprească.
Dacă
Nu s-ar mai face dimineață? -
Întreb sperând
Că mă mai poate ajuta cineva.
Dacă nimic nu s-ar mai clinti?
Dacă nu s-ar mai pune în mișcare
Imensa roată
Care mă trage pe zi?

2

Numai de tine atârnă asta, tată,
Numai de tine depinde
Ca-n leagănul cald
În care singur m-ai născut
Să-mi vii alături.
Brațele mele tu mi le-ai făcut
Și-n întuneric te găsesc pe tine,
Și răsuflarea mea,
Din răsuflarea ta înmugurită,
Lângă clavicula-ți subțire
Numai noaptea o simți,
Și doar din beznă ochii tăi mă văd,
Și mi-e atât de bine,
Și ți-e atât de bine.
Iubitul meu, Doamne, tatăl și fratele meu,
Nu prăvăli deasupra mea lumina
Ca să dispari în albul ei prăpăd.
Nu-ți fie teamă de mine!

3

Dacă nu s-ar mai face dimineață,
Dacă alunecosul pisc al nopții
Nu mi-ar fugi mereu de sub picioare,
Cine ar îndrăzni să înjosească
Noptoasele mele izbânzi,
Singurătatea fără țărm în care
Te simt din când în când cum vii
Și-apoi te zbați să te desprinzi?
E păcat, Doamne, că te-nchid în mine
Ca-ntr-o capcană, ca să te mângâi?

4

Împotriva ta
Cine-ar îndrăzni să-mi vină-n ajutor?
Soarele numai pe tine te-ascultă
Și-odată cu soarele
Cresc în jurul meu
Pădurile de ochi
Mângâioși, umili și uzi.
Ajutor, ajutor,
Numai tu le poți porunci să adoarmă,
Numai tu,
Fratele meu întru negăsire,
Tu,
Întru căutare mire,
Tu,
Cel ce-ți astupi cu aripa urechile
Să nu mă auzi.

5

Nicicând n-am fost mai muritoare
O, spinii tăi îmi intră-n umăr dulci,
Ești prea aproape
Ca să simt durerea
Când capul lin pe pieptul meu îl culci.
Se face noapte peste calendare,
Te leagăn, tată,
În leagănul meu
Și-mi vine să surâd
Când îmi aduc aminte
Că fiul meu cuminte-i Dumnezeu.
Dar noaptea-l crește și mi-l face frate
Și uită că mi-e frate în curând,
Lângă clavicula-i subțire
Gura mea sfântă respirând
O clipă numai indecisă.
Și apoi
Devii din nou părinte.
Ce spaimă dinainte
De-a fi și eu pe lume
Te face să chemi zorii peste noi?
Când m-ai născut
Te-ai bucurat.
Ce nostalgie a puterii tale
De dinainte de-a iubi
Te face
Să răsucești lumina-n amândoi?

6

În jurul meu pădurile de ochi,
Locul câinelui desenat pe zăpadă,
Paznicul dormind în soare undeva.
Din ce în ce mai muritoare,
Ce păcat - murmur și nu înțeleg
Dacă păcatul îl plâng
Sau speram doar să vină.
Aștept curată noaptea următoare
Și următoarea moarte în lumină.

Poate că mă visează cineva

Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Și de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mișcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se șterg
Secundă cu secundă
Și faptele mi se topesc...
Și poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viața lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topește de nea,
Fără să știu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.

Când voi fi-mbătrânit destul

Când voi fi-mbătrânit destul
Să nu îmi mai doresc să mor
O să mă sui într-un pătul
Cu miros bun, adormitor

De grâu încins sub bolți de stuh,
De floarea-soarelui uscată,
De praf bătrân și de văzduh
Pe care-l știu de altădată;

O să mă-ntind printre grămezi
Fără dorințe, fără gând
Și nici măcar n-o să visez
Perechi de vorbe-alunecând;

În dulcele coșciug de boabe
Voi sta zâmbind cu ochii-nchiși,
O să îmi joace pe pleoape
O rază din acoperiș;

Uimită fără de pricină
Din când în când o să adorm,
Mă va trezi câte-o albină
Cu bâzâitul ei enorm,

Curând miresmele vecine
Mă vor topi în sinea lor,
Voi fi bătrână, va fi bine
Și nu-mi voi mai dori să mor.

---