Cum poți deveni voluntar în cea mai mare organizație care sprijină copiii care cresc fără familie

Sunt cuvinte pe care le auzim frecvent atunci când vine vorba despre copiii care cresc în sistemul de protecție. Uneori sunt rostite din necunoaștere, alteori dintr-o încercare de a explica rapid o realitate complicată. Doar că, atunci când o poveste întreagă este redusă la o etichetă, copilul dispare din ea.

De peste 12 ani, Ajungem MARI lucrează împreună cu copii și tineri din sistemul de protecție din România, în centre de plasament, case de tip familial și alte servicii de protecție specială. Sunt mii de copii, cu povești, personalități, dificultăți și visuri diferite. Nu există un singur fel de a fi copil instituționalizat, aşa cum nu există un singur fel de a te uita la el. Primul pas pentru a-i sprijini este să renunțăm la ideea că știm deja cine sunt, aşa că ne uităm acum la câteva dintre cele mai des întâlnite prejudecăţi referitoare la ei.

1. „Toți copiii instituționalizați au fost abandonați”

Este una dintre cele mai răspândite presupuneri și una dintre cele mai simplificatoare. Copiii ajung însă în sistemul de protecție din motive diferite. Pot exista situații de neglijare severă, abuz, violență domestică, consum problematic de alcool sau droguri în familie, decesul părinților ori alte situații în care familia nu poate asigura, temporar sau pe termen lung, îngrijirea copilului.

Unii copii păstrează legătura cu părinții sau cu alte rude. Alții nu. Uneori există dor și iubire în relația cu familia, chiar dacă aceasta nu a putut să ofere copilului condițiile de care avea nevoie. Alteori există furie, dezamăgire sau o ruptură aproape completă.

Nu există o singură poveste, iar „copil abandonat” nu este o identitate. Este o experiență prin care unii dintre acești copii sunt nevoiţi să treacă.

2. „Sunt copii-problemă”

Aceasta este poate una dintre cele mai nedrepte etichete. Da, unii copii din sistem pot avea comportamente dificile. Pot fi impulsivi, retrași, neîncrezători, pot testa limitele unui adult sau pot reacționa disproporționat la situații aparent banale.

De cele mai multe ori însă comportamentul unui copil nu spune cine este copilul. Uneori spune prin ce a trecut. Un copil care a avut experiențe dificile poate învăța că este mai sigur să nu aibă încredere, să respingă înainte de a fi respins sau să reacționeze înainte să fie rănit.

Asta nu înseamnă că orice comportament trebuie acceptat, ci doar că, dincolo de comportament, merită să existe și întrebarea: „Ce încearcă acest copil să transmită?”

Experiența voluntarilor Ajungem MARI arată că relațiile construite cu răbdare și consecvență pot schimba, în timp, inclusiv comportamente pe care adulții le considerau la început imposibile. Uneori, înainte să poată avea încredere într-un adult, copilul are nevoie să vadă că acesta nu dispare la prima dificultate.

Credit foto: Mihai Barbu

3. „Nu vor să învețe”

Un copil care nu își face temele, are note mici sau refuză să deschidă o carte poate fi etichetat foarte ușor drept leneș. Doar că lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple.

Mulți copii din sistemul de protecție au trecut prin perioade în care educația nu a fost o prioritate posibilă. Pot exista schimbări de școală, absenteism, lacune acumulate, lipsa sprijinului individual sau experiențe dificile care afectează capacitatea de concentrare și motivația.

Și mai există ceva: dacă ai auzit suficient de des că „nu ești bun la școală”, la un moment dat este posibil să încetezi să mai încerci. De aceea, voluntarii Ajungem MARI nu oferă doar explicații la matematică, română sau limbi străine. Îi ajută pe copii să descopere că pot. Iar de cele mai multe ori, primul rezultat nu este o notă de 10, ci faptul că un copil care spunea „nu știu” acceptă să încerce. Apoi mai încearcă o dată şi încă o dată, până când constaţi că a început schimbarea.

4. „Nu vor reuși niciodată să aibă o viață normală”

Copiii care cresc în sistemul de protecție pornesc în viață cu obstacole pe care mulți dintre noi nici nu le vedem, dar trecutul nu este o sentință. Cu acces la educație, experiențe, modele pozitive și sprijin constant, un copil își poate construi propriul drum.

În comunitatea Ajungem MARI există tineri care au mers la facultate, au urmat școli profesionale, și-au găsit un loc de muncă și au devenit independenți. Alții și-au descoperit pasiuni și au transformat ceea ce știau să facă într-o meserie.

Un copil care crește într-un centru nu este condamnat să rămână definit de centrul în care a crescut. Pentru asta are nevoie însă să întâlnească oameni care să nu pornească de la această presupunere.

Credit foto: Mihai Barbu

5. „Au nevoie de bani și lucruri”

Sigur că resursele materiale contează. Un copil are nevoie de haine, rechizite, hrană, acces la educație și multe alte lucruri, dar există multe nevoi esenţiale pe care nu le poți acoperi cu bani. E nevoie de cineva care să te întrebe cum a fost examenul, să te ajute să înțelegi o problemă de matematică, să observe că ești foarte bun la desen, să îți spună că nu este nicio problemă că ai greșit și să te ajute să mai încerci, să își amintească ce voiai să devii data trecută când v-ați întâlnit.

Pentru copiii care cresc fără familie, timpul și atenția unui adult pot avea o valoare uriașă. De aceea, voluntariatul nu este un bonus pentru un copil din sistem. Poate fi una dintre formele prin care acesta primește acces la relații, experiențe și oportunități pe care altfel nu le-ar avea.

6. „Toți copiii din centre sunt la fel”

Este, probabil, cea mai comodă prejudecată şi cea mai ușor de contrazis.

Un copil din sistem poate fi timid sau expansiv, poate iubi matematica sau poate detesta temele. Poate fi pasionat de fotbal, fotografie, dans, calculatoare sau cărți. Poate visa să devină medic sau mecanic, profesor sau antreprenor. Poate să nu știe încă ce vrea să devină. Cu alte cuvinte, poate fi exact ca orice alt copil.

Diferența este că în spatele lui există o poveste de viață care poate fi mult mai dificilă decât cea a majorității copiilor de aceeași vârstă. Povestea aceea nu trebuie să îi înghită identitatea însă. Când un adult începe să vadă copilul dincolo de eticheta „din centru”, apar și alte lucruri: talentul, umorul, curiozitatea, încăpățânarea, creativitatea, inteligența, vulnerabilitatea, apare copilul în frumuseţea, autenticitatea şi potenţialul său.

Credit foto: Mihai Barbu

7. „Ce poate să schimbe un voluntar în doar câteva ore pe săptămână?”

Aceasta este poate cea mai interesantă prejudecată, pentru că pornește de la o întrebare legitimă. Ce poate face, de fapt, un om obișnuit? Nu poate schimba sistemul de protecție, nu poate șterge trecutul unui copil şi, cu siguranţă, nu îi poate rezolva toate problemele.

Poate schimba însă ceva foarte important: experiența acelui copil cu oamenii. În programul Ajungem MARI, voluntarii oferă aproximativ 3 ore pe săptămână. Fac teme împreună cu copiii, organizează activități, îi ajută să își descopere pasiunile, merg în excursii, vizitează locuri noi, discută despre viitor și îi sprijină să dobândească abilități de care vor avea nevoie ca adulți. Și există un element care le leagă pe toate: continuitatea.

Un copil poate să uite o problemă de matematică rezolvată împreună, poate să uite chiar și ce muzeu a vizitat într-o anumită zi, dar este mult mai puțin probabil să uite experiența de a avea un adult care a venit din nou şi din nou. Pentru un copil care a cunoscut pierderi și schimbări, această experiență poate conta enorm.

De aceea este mare nevoie să schimbăm întrebarea, iar atunci când vorbim despre copiii din sistemul de protecție, în loc să încercăm să aflăm „Ce problemă au?”, poate ar fi mai util să întrebăm: „De ce au nevoie pentru a avea aceleași șanse ca ceilalți copii?” Au nevoie de educație, de oportunități, de modele pozitive, limite sănătoase, oameni care să le recunoască potențialul şi, peste toate acestea, au nevoie de relații. Nu au nevoie de adulți care vin o dată, fac o fotografie și pleacă, ci de oameni dispuși să construiască ceva în timp.

Credit foto: Mihai Barbu

Ajungem MARI caută 1.000 de voluntari pentru peste 3.500 de copii și tineri

Tocmai pentru că relațiile constante pot face diferența, Ajungem MARI a lansat o nouă campanie de recrutare și caută 1.000 de voluntari pentru cei peste 3.500 de copii și tineri pe care îi sprijină în București și în 29 de județe din țară.

Nu există cerințe speciale, nu trebuie să fii profesor, psiholog sau specialist în lucrul cu copiii. Trebuie să ai disponibilitatea de a oferi aproximativ 3 ore pe săptămână și să îți dorești să te implici pe termen suficient de lung încât să poți construi o relație reală.

Poți veni cu ceea ce știi să faci și cu ceea ce îți place: să explici, să desenezi, să faci sport, să fotografiezi, să vorbești despre meseria ta, să descoperi orașul sau pur și simplu să fii un adult atent și prezent.

Ajungem MARI oferă voluntarilor formare, coordonare și sprijin pe parcursul implicării. Înscrierile pentru noua campanie sunt deschise până pe 30 septembrie pe ajungemmari.ro

„Nu are cum să nu te lovească emoțional experiența acestor copii care cresc fără familie. Este inuman. Când am citit povestea unui copil care și-a petrecut toată copilăria în sistemul de protecție am simţit multă, multă durere, dar şi un tip de speranţă că încă există oameni buni ca voluntarii Ajungem MARI. Iar pe acești oameni i-aş trage la un xerox uman, să fie mai mulţi ca ei printre noi şi poate atunci mai avem vreo şansă” – spune Alex Bogdan, actor și ambasador Ajungem MARI.

Actorul a regizat și filmat spotul-manifest al campaniei, alături de Paul Tatcu. Vocea din spot îi aparține Ramonei Dumitrescu. S-a alăturat campaniei de recrutare și Dan Perjovschi, unul dintre cei mai mari artiști români contemporani.

---