Copilul trebuie să ne asculte sau să învețe să gândească singur? Unde se termină disciplina și începe obediența

Vrem să ne asculte când îi spunem să nu fugă în stradă. Vrem să respecte ora de culcare, să nu lovească, să își facă temele, să înțeleagă că există reguli în familie și că uneori un adult spune „nu”, iar acel „nu” rămâne „nu”.

În același timp, probabil că nu ne dorim să creștem un copil care execută orice i se cere doar pentru că persoana din fața lui este adult.

Vrem să întrebe când ceva nu i se pare în regulă. Să poată spune „nu” într-o situație care îl face să se simtă inconfortabil. Să nu urmeze un grup doar fiindcă „toți ceilalți fac asta”. Să gândească înainte să acționeze și, mai târziu, să poată lua singur decizii bune.

Aici apare una dintre marile dileme ale parentingului: cum îl învățăm să respecte regulile fără să îl învățăm că autoritatea trebuie ascultată necondiționat?

Disciplina și autonomia nu sunt opuse. Un copil are nevoie de limite, dar are nevoie și de ocazii în care să aleagă, să argumenteze, să greșească și să descopere consecințele propriilor decizii.

Ce înseamnă, de fapt, un copil care „ascultă”?

Când spunem despre un copil că „nu ascultă”, putem vorbi despre situații foarte diferite.

Poate nu respectă o regulă pe care o cunoaște. Poate este atât de absorbit de joacă încât nu procesează ce îi spunem. Poate regula este prea complicată pentru vârsta lui. Poate își testează limitele. Sau poate pur și simplu nu este de acord cu noi.

Mai ales la copiii mici, capacitatea de a se opri din ceea ce fac, de a păstra o regulă în minte și de a-și controla impulsul este încă în dezvoltare.

Center on the Developing Child de la Harvard include aceste capacități în sfera funcțiilor executive și a autoreglării: memoria de lucru, controlul inhibitor și flexibilitatea cognitivă. Ele ne permit să ne amintim ce avem de făcut, să ne oprim înainte să acționăm și să ne adaptăm comportamentul atunci când situația se schimbă. Aceste abilități se dezvoltă treptat, prin experiență și practică.

Așadar, „i-am spus de zece ori și tot nu face” nu înseamnă întotdeauna „mă sfidează”.

Uneori înseamnă pur și simplu că îi cerem unei capacități aflate încă în construcție să funcționeze ca una adultă.

Disciplina și obediența nu urmăresc același lucru

Diferența se vede cel mai bine dacă ne întrebăm ce vrem să rămână după ce noi nu mai suntem în cameră.

Obediența urmărește în primul rând conformarea: copilul face ceea ce spune adultul pentru că adultul are autoritate.

Disciplina sănătoasă are o miză mai mare: copilul începe treptat să înțeleagă regula, consecințele propriului comportament și ce poate face diferit data viitoare.

Nu vrem doar:

„Nu lovesc pentru că mama mă ceartă.”

Pe termen lung, vrem să ajungă la:

„Nu lovesc pentru că îl rănesc pe celălalt și există alte moduri prin care pot arăta că sunt furios.”

Prima motivație depinde de prezența autorității. A doua începe să devină o regulă interioară.

Copilul are nevoie de reguli clare, nu de libertate fără limite

A-l încuraja să gândească singur nu înseamnă să îl lăsăm să decidă tot.

Copiii au nevoie de structură. CDC subliniază că regulile clare și consecvente îi ajută pe copiii mici să știe ce comportamente sunt acceptate și ce se așteaptă de la ei, iar predictibilitatea și consecvența contribuie la această structură.

O regulă utilă este concretă.

Mai puțin util:

„Fii cuminte.”

Mult mai clar:

„Nu lovim.”

„Mâncăm la masă.”

„Punem centura înainte să plece mașina.”

„Tableta rămâne în sufragerie seara.”

„Când ajungem acasă, pantofii merg la locul lor.”

Copilul știe astfel ce se așteaptă de la el. Iar regulile potrivite vârstei sunt mai ușor de învățat decât o listă interminabilă de interdicții. CDC recomandă, de altfel, ca pentru copiii mici numărul regulilor noi să fie limitat la ceea ce pot înțelege și reține.

Există reguli pe care copilul nu trebuie să le negocieze

Uneori, din dorința de a crește copii autonomi, părinții ajung în cealaltă extremă: fiecare decizie este explicată, discutată și renegociată până când nimeni nu mai știe dacă există, de fapt, o regulă.

Autonomia nu înseamnă că un copil de cinci ani are aceeași responsabilitate decizională ca un adult.

Există situații în care părintele decide.

În special când vorbim despre:

• siguranță;
• sănătate;
• protejarea altor persoane;
• reguli esențiale ale familiei;
• responsabilități potrivite vârstei.

Nu îl întrebăm dacă vrea să stea în scaunul auto. Nu negociem dacă poate lovi. Nu îi permitem să traverseze singur o stradă periculoasă pentru a vedea ce se întâmplă.

Poți recunoaște nemulțumirea copilului fără să retragi limita:

„Știu că nu îți place centura. Tot trebuie să o punem.”

A-i recunoaște emoția nu înseamnă că i-ai dat drept de veto.

Atunci când există loc pentru alegere, lasă-l să aleagă

Un copil nu poate învăța să ia decizii dacă adulții iau permanent toate deciziile în locul lui.

CDC recomandă, pentru preșcolari, inclusiv oferirea unui număr limitat de alegeri simple, potrivite vârstei.

Secretul este să îi oferi alegeri reale în interiorul unei limite pe care tu ai stabilit-o.

De exemplu:

• „Trebuie să ne îmbrăcăm. Alegi bluza verde sau pe cea albastră?”
• „Este timpul să strângem. Începi cu mașinuțele sau cu piesele de construcție?”
• „Avem zece minute până plecăm. Vrei să mai desenezi sau să mai construiești?”
• „Tema trebuie făcută. Preferi să începi înainte sau după gustare?”

Adultul stabilește cadrul. Copilul exercită control asupra unei părți din ceea ce se întâmplă.

În felul acesta, nu trebuie să alegem între autoritate și autonomie. Pot exista în aceeași situație.

Citește continuarea pe garbo.ro

---