Îi rezolvăm prea repede problemele? Ce pierde copilul când părintele intervine de fiecare dată

Îl vezi că încearcă să închidă fermoarul și nu reușește. Mâna ta se duce aproape instinctiv spre geacă.

Construiește ceva și piesele nu se potrivesc. Îi arăți imediat unde a greșit.

Nu își găsește caietul. În două minute ai verificat ghiozdanul, biroul și sertarul și l-ai găsit tu.

Se ceartă cu un prieten. Primul impuls este să afli cine a greșit și cum poți rezolva situația.

Este firesc. Când îți vezi copilul frustrat, trist sau blocat, vrei să îl ajuți.

Problema apare atunci când ajutorul vine atât de repede încât copilul nu mai apucă să încerce.

Uneori, cele câteva minute în care se chinuie cu un fermoar, caută o soluție sau încearcă să repare o greșeală sunt mai valoroase pentru dezvoltarea lui decât soluția perfectă pe care i-o putem oferi noi în câteva secunde.

De ce ne este atât de greu să îl vedem că se chinuie

De multe ori intervenim din iubire.

Dar nu numai.

Intervenim și pentru că ne grăbim. Pentru că este mai simplu să îi legăm noi șireturile decât să așteptăm cinci minute. Pentru că vrem să plecăm. Pentru că nu vrem să întârzie la școală. Pentru că știm deja soluția și ni se pare inutil să îl privim încercând una care nu va funcționa.

Uneori intervenim pentru că ne este greu să îi tolerăm frustrarea.

Copilul spune:

„Nu pot!”

Și aproape imediat răspundem:

„Dă-mi mie.”

Rezolvăm problema, iar tensiunea dispare.

Numai că, dacă acest scenariu se repetă foarte des, copilul poate avea mai puține ocazii să descopere ceva esențial:

„Este greu, dar pot să mai încerc.”

Copilul nu învață să rezolve probleme doar din explicațiile noastre

Capacitatea de a găsi soluții se formează prin experiență.

Copilul încearcă.

Nu funcționează.

Schimbă ceva.

Încearcă din nou.

Cere ajutor.

Primește un indiciu.

Mai încearcă o dată.

În tot acest proces exersează mai multe abilități: atenția, memoria de lucru, controlul impulsurilor, flexibilitatea și planificarea.

Center on the Developing Child de la Harvard include aceste capacități în sfera funcțiilor executive și a autoreglării. Ele nu apar complet formate, ci se dezvoltă treptat, iar copiii au nevoie de experiențe în care să le folosească.

Dacă adultul sare direct de la problemă la soluție, copilul vede rezultatul.

Dar pierde o parte din procesul prin care ar fi putut ajunge singur la el.

Uneori ajutăm prea mult tocmai pentru că putem

Pentru un adult, multe dintre problemele copilului sunt extrem de simple.

Știm unde trebuie pusă piesa de puzzle.

Vedem imediat că pantoful este în piciorul greșit.

Știm cum trebuie construit turnul ca să nu cadă.

Ne dăm seama unde probabil și-a lăsat penarul.

Dar ceea ce este banal pentru noi poate fi un exercițiu important pentru el.

Imaginează-ți un copil care încearcă să monteze o construcție.

Pune piesa greșit.

În loc să spui imediat:

„Nu acolo. Uite, trebuie aici”,

poți aștepta puțin.

Poate își dă singur seama.

Dacă nu reușește, poți întreba:

„Ce nu se potrivește?”

sau:

„Ce altă piesă ai putea încerca?”

Nu i-ai refuzat ajutorul.

Doar nu i-ai oferit direct răspunsul.

Frustrarea nu este întotdeauna ceva ce trebuie eliminat

Nu vrem un copil copleșit permanent de situații pe care nu le poate gestiona.

Dar nici nu este realist sau util să îi construim o copilărie din care eliminăm orice frustrare.

Uneori frustrarea apare tocmai în locul în care se produce învățarea.

Turnul cade.

Desenul nu arată cum voia.

Puzzle-ul nu se potrivește.

Nu este ales primul într-un joc.

Nu reușește să închidă nasturele.

Acestea sunt dificultăți mici și, de multe ori, suportabile.

Copilul poate învăța treptat că disconfortul nu înseamnă:

„Trebuie să renunț.”

și nici:

„Trebuie să vină cineva să rezolve.”

Poate însemna:

„Trebuie să încerc altfel.”

Ajută-l suficient cât să poată continua, nu atât de mult încât să nu mai aibă nimic de făcut

Un principiu foarte util este să nu alegem doar între două variante:

îl ajut sau nu îl ajut.

Există multe trepte între ele.

Să presupunem că nu reușește un puzzle.

Poți interveni astfel:

• mai întâi îi dai timp să încerce;

• apoi îl întrebi ce observă;

• îi sugerezi să caute piesele de margine;

• îi arăți o zonă în care ar putea căuta;

• îl ajuți cu o singură piesă;

• abia dacă este nevoie, îi arăți soluția.

Astfel, adultul rămâne disponibil, dar copilul păstrează o parte importantă din muncă.

Harvard descrie un proces asemănător prin ideea de scaffolding, adică sprijinul oferit de adult în funcție de nivelul copilului și redus treptat pe măsură ce acesta devine mai competent.

Nu îl abandonezi în fața problemei.

Îi construiești o schelă temporară, nu îi construiești tu toată clădirea.

Înainte să îl ajuți, încearcă o întrebare

Uneori o singură întrebare este suficientă pentru a schimba rolul părintelui din „rezolvator” în „sprijin”.

Copilul spune:

„Nu găsesc cartea!”

În loc să începi imediat căutarea:

„Unde ai avut-o ultima dată?”

Spune:

„Nu știu cum să fac.”

Poți întreba:

„Care este primul lucru pe care l-ai putea încerca?”

Vine de la școală:

„M-am certat cu prietenul meu. Spune-i tu mamei lui!”

Poți începe cu:

„Ce s-a întâmplat și ce ai vrea să se întâmple acum?”

Alte întrebări simple care îl pot ajuta să gândească sunt:

• „Ce ai încercat deja?”

• „Ce altceva ai putea încerca?”

• „Care parte ți se pare cea mai grea?”

• „Vrei un indiciu sau vrei să mai încerci singur?”

• „Cum crezi că ai putea repara?”

• „Cu ce parte ai nevoie să te ajut?”

Ultima întrebare este deosebit de utilă.

Ajutorul nu trebuie să fie totul sau nimic.

Copilul poate avea nevoie de tine pentru o singură etapă.

Citește continuarea articolului pe garbo.ro

---