Anii în care oamenii au mâncat coajă de copac: Adevărul dureros despre Foametea din România (1946–1947)

foametea din 1946–1947 pare un episod uitat din istorie, ascuns sub tăcerea manualelor și pierdut în memoria colectivă. Însă adevărul este mult mai înfricoșător decât s-ar putea crede. Această tragedie națională nu a fost doar rezultatul unei secete severe, ci și un amestec toxic de factori politici, economici și sociali, agravat de interese ideologice și de un cinism administrativ greu de imaginat.

Totul a început în vara anului 1946, când România, abia ieșită din al Doilea Război Mondial, a fost lovită de o secetă devastatoare. Pământul s-a uscat sub un soare nemilos, recoltele au pierit, iar grânarele au rămas goale. Însă drama nu s-a oprit aici. Autoritățile comuniste, proaspăt instalate cu sprijin sovietic, au continuat să colecteze cote agricole de la țărani, în numele unui plan de reconstrucție și industrializare. În unele zone, soldații au intrat cu forța în gospodării pentru a lua până și ultimele boabe de grâu.

Soia, șnițel de parizer, adidași de porc și nechezol: Ce mâncau românii înainte de 1989. Portocala era cadou de Crăciun

România nu era singură în această tragedie: alte țări din blocul sovietic au cunoscut foametea în acea perioadă. Dar în Moldova și în estul Munteniei, unde efectele au fost cele mai dure, oamenii au început să moară de foame pe străzi.

Cum a decurs tragedia: cronologia unei perioade negre

• Iunie–septembrie 1946: Seceta severă reduce producția agricolă la mai puțin de jumătate față de un an obișnuit.

• Toamna 1946: Autoritățile continuă colectările obligatorii. Țăranii sunt forțați să-și predea grâul, porumbul și fasolea. Cei care ascund alimente sunt amenințați, arestați sau chiar condamnați.

  Citește și:

  • România se mișcă: primul milion de euro alocat pentru eliminarea barierelor în calea mobilității sociale
  • Tendințe în turism 2025: Rezervări Early Booking record
  • Conferința IAA Creativity4Better se întoarce în 2025 într-un format care explorează toate dimensiunile creativității

• Iarna 1946–1947: Începe haosul. Satele sunt cuprinse de foamete, apar primele decese cauzate de inaniție. Oamenii fierb rădăcini, scoarță de copac, fân sau mălai cu rumeguș.

• Primăvara 1947: Mii de oameni își părăsesc satele și pornesc pe jos spre orașe în căutare de hrană. Se înmulțesc cerșetorii, bolile și infracțiunile.

• Vara 1947: Campaniile internaționale de ajutor încep timid să aducă alimente în România, dar sunt întâmpinate cu suspiciune de autoritățile comuniste.

• Toamna 1947: Recolta din acel an aduce un strop de speranță. Foametea se stinge treptat, dar cicatricile rămân.

Efectele foametei: morți, traume și o tăcere impusă

Se estimează că între 200.000 și 300.000 de oameni au murit în această perioadă, majoritatea din Moldova, Bărăgan și Basarabia. Copiii au fost cei mai afectați. În spitalele din Iași și Bârlad au fost înregistrate sute de cazuri de distrofie severă, scorbut și boli legate de malnutriție.

Foametea a distrus familii, a împins oamenii la gesturi disperate și a rămas o rană deschisă pentru cei care au supraviețuit. De rușine, vină sau teamă, supraviețuitorii au tăcut decenii întregi. Propaganda comunistă a interzis orice mențiune publică despre tragedie, considerând-o o pată pe imaginea regimului în plină consolidare.

Povești reale: când disperarea depășește orice limită umană

În satul Glodeni din județul Vaslui, o femeie a fost văzută în timp ce strângea urzici înghețate și le fierbea în apă cu sare, pentru a-și hrăni cei trei copii. A murit cu capul în oală, de slăbiciune, în timp ce amesteca.

La Botoșani, un bărbat a fost prins furând coji de cartofi de la groapa de gunoi a spitalului. În loc să fie ajutat, a fost bătut de miliție pentru „tentativă de sabotaj a ordinii publice”.

În Călărași, zeci de oameni au vândut obiecte de familie – icoane, haine de nuntă, pământuri – pentru o bucată de pâine. Alții, mai norocoși, primeau scrisori cu bani din partea rudelor refugiate în Occident, dar acestea erau confiscate de autorități.

Poate cea mai tulburătoare mărturie rămâne cea a unei femei din Huși, care povestea cum și-a pierdut copilul de 6 ani: „A adormit spunând că-i este foame și nu s-a mai trezit. N-am avut cu ce să-l învelesc. L-am dus în brațe până la marginea cimitirului. Era prea ușor.”

Un episod istoric uitat, dar niciodată vindecat

Foametea din 1946–1947 nu a fost doar un accident istoric, ci rezultatul unei combinații letale între natură și nepăsare umană. Un episod care a dezvăluit cât de fragilă poate fi viața în fața ideologiilor, a politicilor de stat și a lipsei de compasiune.

Timp de zeci de ani, această tragedie a fost îngropată sub straturi de tăcere, frică și rușine. Azi, însă, avem datoria de a o aduce din nou la lumină, pentru ca asemenea drame să nu se mai repete. Iar istoria, chiar și în forma ei cea mai dureroasă, trebuie spusă, cu toate umbrele și adevărurile ei.

foto prima pagină Shutterstock AI

---