11 noiembrie 1918, ora 11:00: Momentul în care tunurile au amuțit, iar Primul Război Mondial s-a încheiat

Primul Război Mondial fusese o rană colectivă, un cataclism care răsturnase patru imperii – german, austro-ungar, otoman și rus – și cu ele o întreagă epocă. Ceea ce începuse, în vara lui 1914, ca o izbucnire de orgolii naționale și alianțe oarbe, se transforma într-o „sinucidere colectivă a Europei”, după cum aveau să o numească istoricii.

Ultimele luni ale războiului

La începutul anului 1918, Germania și aliații săi păreau încă stăpâni pe situație. Rusia ieșise din conflict, România era înfrântă, iar trupele germane erau concentrate pe frontul de vest. Ofensiva declanșată în martie spre Amiens părea să aducă victoria finală. Dar forțele erau epuizate, rezervele dispăruseră, iar moralul soldaților se prăbușea.
În iulie, ofensiva finală germană în Champagne a eșuat. Pe 25 iulie, francezii au lansat contraatacul decisiv, a doua bătălie de pe Marna, care a întors definitiv soarta războiului. Sprijinul americanilor – patru milioane de soldați și armament modern – a înclinat balanța. Din acel moment, înfrângerea Germaniei nu mai era decât o chestiune de timp.

Pe măsură ce Austria, Turcia și Bulgaria cereau armistițiul, Germania rămânea izolată. În septembrie, generalul Ludendorff, conștient că armata nu mai poate continua lupta, îi cere împăratului Wilhelm al II-lea să ceară pace. La 3 octombrie, noul cancelar, prințul Max de Baden, îi telegrafiază președintelui american Woodrow Wilson, solicitând medierea Statelor Unite. Răspunsul lui Wilson e clar: nu va exista armistițiu cât timp trupele germane se află pe teritoriul aliat.

Sfârșitul imperiului

În Germania, dezordinea crește. Marinarii din Kiel refuză să mai lupte, revolta se extinde la Berlin, iar pe 9 noiembrie 1918 Kaiserul abdică și fuge în Olanda. În stradă, Philipp Scheidemann proclamă Republica Germană. Țara se scufundă într-un amestec de anarhie și speranță, de disperare și renaștere.

În noaptea de 6 spre 7 noiembrie, delegația germană condusă de Mathias Erzberger pleacă spre frontul francez. După un drum de trei zile, învăluit în ceață și tăcere, ajung în pădurea de la Compiègne, unde îi așteaptă Foch. Negocierile sunt scurte și dure. Germania nu are nicio putere de negociere. La 11 noiembrie, la ora 5:10 dimineața, armistițiul este semnat. Peste câteva ore, la ora 11, clopotele din toată Franța răsună în triumf.

Euforia și amărăciunea

La Paris, mulțimea izbucnește într-un delir al bucuriei. Se trag salve de tun, oamenii dansează pe bulevarde, se cântă Marseilleza. E o izbăvire colectivă, dar și o eliberare nervoasă după patru ani de coșmar.

La Berlin, atmosfera e cu totul alta. Învinșii privesc armistițiul ca pe o umilință. „Nu am fost înfrânți pe câmpul de luptă”, repetă generalii Hindenburg și Ludendorff, inventând mitul „loviturii de pumnal în spate” – ideea că Germania a fost trădată din interior, nu învinsă de dușmani. Această minciună avea să devină, două decenii mai târziu, temelia propagandei naziste.

O pace cu gust de război

Tratatul de la Versailles, semnat în iunie 1919, nu a adus liniște. Din contră, resentimentele și frustrările semănate atunci aveau să rodească adânc. Din cenușa primului război s-a născut al doilea, și de acolo, întreaga tragedie a secolului XX.

Generalul Mangin, înțelept și lucid, a spus la finalul semnării: „Aceasta nu este o pace. Este doar un armistițiu pe douăzeci de ani.”
Cuvintele lui aveau să se dovedească profetice.

Sursa foto: Everett Collection/shutterstock

---