Tanarul roman care calatoreste de unul singur in jurul lumii (doar cu un rucsac in spate)

Catalin Stanciulescu este unul dintre oamenii cu care poti sa vorbesti oricand si oricat despre calatorii. La 30 de ani, tanarul actor a decis ca vrea sa calatoreasca prin lumea intreaga... si nu oricum, ci singur, cu doar un ghiozdan in spate.

Noi am stat de vorba cu el chiar in momentul in care se pregatea pentru o noua aventura: un an prin America de Sud. Fara a mai trage de timp, va invit sa cititi interviul de mai jos.

Buna, Catalin. Spune-ne cate ceva despre tine.

"Hello, numele meu este Catalin, am 20 de ani (ok, mint, am 30 de ani dar nu vreau sa afle toata lumea , inca)...

Asa, cum ziceam, am 20 de ani si sunt iremediabil indragostit de verbul 'a calatori'. Nu vreau sa ma prezint intr-un mod plictisitor asa ca o sa va dau cateva informatii in premiera. Am ramas corigent pentru prima data in viata mea in clasa a-VI-a, la desen. Nu intru in detalii, dar asta e adevarul. Am fost genul de copil problema caruia ii era teama cand auzea fraza : 'Copii, nu uitati, miercurea viitoare avem sedinta cu parintii. Prezenta obligatorie' .Sunt genul de persoana care se mobilizeaza foarte repede cand e cazul (bacalaureat, admitere in invatamantul superior, scoala de soferi samd) dar care are grave probleme cu consecventa. Pe scurt, ma plictisesc foarte repede.

Am jucat , timp de 4 ani, intr-un serial romanesc ( o telenovela) si am fost si unul dintre regizorii ai acestei productii pentru aproximativ 3 ani. Productia a fost de nenumarate ori lider de piata in ceea ce priveste audientele in prime-time. Am inceput cu un contract pe 12 episoade, urmand sa filmam aproximativ 350. In februarie 2011 m-a apucat o noua nebunie, si anume aceea de a canta, de a-mi face o trupa. In luna mai a aceluiasi an visul mi se implinea, in sensul ca faceam parte dintr-o trupa pe care am creat-o de la 0. In august am avut prima cantare, urmata de o serie de alte 5 evenimente. La un moment dat, din diferente de opinie, trupa s-a destramat.

In anul urmator, 2012, impreuna cu doi colegi de la filmari am pus bazele unui curs de actorie pentru copii. Totul a plecat din pasiunea de a ii initia pe cei mici in frumoasa arta a actorului. In timp, pasiunea a devenit si o mica afacere, luand amploare.

In anul 2014 , din motive financiare, serialul nostru a luat sfarsit, brusc. Contractul dintre casa de productie unde lucram si acel post de televiziune nu s-a reinnoit. A nu se intelege gresit. In continuare telenovela reprezenta un mare succes, dovada vie a acestui fapt fiind reluarile multiple care se pot viziona si acum la televizor.

In urma acestui eveniment, impreuna cu cei doi colegi mai sus mentionati am dat nastere unei noi productii, din fonduri proprii. Practic, am luat toata echipa cu care am lucrat 4 ani de zile si am filmat un episod pilot al unui sitcom scris de mine. Am fost cu acest proiect la diverse televiziuni, nereusind sa il putem promova, tot din motive financiare. Dupa cum stiti, anul 2014 a fost un an destul de dificil pentru televiziunile din Romania, cu multe modificari de organigrame interioare si concedieri in masa. Fast-forward spre octombrie 2015. Din cauza (sau datorita) unor neimpliniri pe plan personal ( la nivel emotional) , intr-o noapte de 19 octombrie, iau o decizie ce-mi va schimba radical viata. Hai ca acum ne-am apropiat si pot sa recunosc, fara sa fie nevoie sa pun in paranteze, ca am 30 de ani. Da , nu 20, 30 ! Na, acum toata lumea stie ! Asa. Intrucat se apropia ziua mea de nastere si sarbatorirea a trei decenii, ma gandesc ca vreau sa imi petrec aceasta zi undeva departe, sa fac ceva special. Ideea mi-a venit pe loc : Voi implini 30 de ani vizitand prima minune a lumii, vechiul oras incas MachuPicchu. Mi-am cumparat biletul pe loc. Plecarea, 24 octombrie. Intoarcerea 25 decembrie.

Ca sa intelegeti mai bine magnitudinea evenimentului , tin sa va spun ca nu mai plecasem niciodata, in viata mea, intr-o calatorie atat de lunga . Pana atunci facusem doar lucruri comode, cum ar fi mers la mare, sau la munte, sau vizitand capitale europene, ca si turist. Voiam ceva diferit. Voiam sa ies din zona mea de confort. 2 luni in Peru suna interesant si socant , in acelasi timp.

Dupa prima luna de zile in Peru, m-am decis. Vreau sa ma intorc aici, in America de Sud. De data asta pentru un an de zile. Nu stiu daca voi sta aici un an de zile sau daca imi voi incepe calatoria pe continentul latin si voi pleca in alta parte mai incolo. Acum, la ora la care scriu aceste cuvinte, 21:15, 14 februarie, stiu ca mai am 19 zile pana plec din Romania. Voi sta 3 zile in Spania dupa care ma intorc in Lima, capitala peruana si orasul de care m-am indragostit. De acolo, am cateva directii in care vreau sa ma duc, dar nu am niciun plan super bine pus la punct. Nici nu vreau asta. Mi-am propus ca anul 2016 sa ma surprinda. Asa ca, hai, te provoc, surprinde-ma!"

Te-ai intors recent dintr-o calatorie la Machu Pichu si deja te pregatesti de o noua aventura. Un an prin America de Sud. Ce te inspira sa faci astfel de calatorii?

"Poate suna a cliseu, dar dorinta de a vedea cat mai mult sta la baza deciziei mele de a calatori neintrerupt pentru cel putin un an. Pe planul doi probabil ar fi diversitatea gastronomica. Sau nu, asta ar reprezenta primul plan :)))...Nici eu nu stiu.

Atunci cand calatoresti se intampla anumite lucruri. Prioritatile se schimba, perspectiva despre ceea ce credeai inainte se modifica continuu. Intr-un hostel, in Lima, am citit, pe un perete, un lucru ce mi-a ramas puternic intiparit in minte : Travelling is fatal to prejudice. Nu stiu cine a scris asta, nu stiu daca este un citat celebru. Stiu doar ca m-am gandit la el , fara oprire, pentru 3 zile, in timp ce strabateam pe bicicleta imensa capitala peruana.

Acum, revenind la "TheBigTrip" , cum ii spun eu :)...Vreau sa ma indepartez cat pot de mult de zona mea de confort, ceea ce reprezinta cel mai mare challenge pe care-l am. Sunt o persoana destul de comoda...hmm...Hai sa fiu sincer. Sunt foarte, foarte comod :))

Ideea ca , pe 3 martie voi parasi Romania pentru cel putin un an, ma sperie, ma bucura, ma ingrijoreaza si imi da o adrenalina ce n-am mai simtit-o pana acum. Sunt intr-un emotional rollercoaster dar ma simt excelent."

Care este cel mai bun moment pentru a calatori in jurul lumii?

"Hmmm...asta este o intrebare grea. Multi oameni iti vor zice "Acum!" sau "Azi, nu te gandi, doar pleaca!" . Eu nu sunt adeptul acestei idei. Eu consider ca cel mai bun moment de a pleca este acela in care iti permiti. Si nu ma refer doar din punct de vedere financiar. Ma refer in primul rand la aspectul social. In momentul in care pleci, te indepartezi de tot ce insemna pentru tine , pana atunci, "viata". "

Cele mai importante lucruri pe care le iei de fiecare data cu tine in vacanta.

"Rucsacul.Rucsacul.....A, da , era sa uit . Rucsacul ! El reprezinta casa ta, este cel mai bun prieten pe care-l ai. Mie imi place sa calatoresc foarte foarte light. Am plecat in Peru pentru 62 de zile cu 7 kg de haine si obiecte personale. Acum, in calatoria de un an, cu acelasi rucsac voi pleca. Cu cat esti mai eficient la impachetat, cu atat iti va fi mai usor sa zici : Ok, acum vreau sa plec in locul X ! Acum, in secunda asta!...Libertatea pe care ti-o ofera un "bagaj" cat mai mic este incredibila."

Ce destinatii exotice sunt pe lista ta de vizitat?

"Intrucat calatoria mea va incepe tot in America de Sud, am cateva locuri pe care vreau neaparat sa le vad. Primul pe lista ar fi orasul peruan Iquitos. Este cel mai mare oras de pe planeta (aproximativ 1 milion de locuitori) ce nu poate fi accesat pe cale terestra. Poti alege sa ajungi acolo fie cu avionul, fie cu barca. Eu am ales cea de-a doua varianta. Voi calatori 4 zile la bordul unui vas de transport (cargo boat) si voi avea ca punct de plecare orasul Yurimaguas, aflat in zona nord-estica a Tarii incasilor. Buenos Aires, Rio de Janeiro si Medellin (orasul unde si-a gasit sfarsitul Pablo Escobar, regele columbian al drogurilor) sunt doar cateva dintre destinatiile pe care vreau sa le bifez."

Care a fost lucrul ce te-a uimit cel mai mult in intreaga ta calatorie ?

"Modul in care peruanii inteleg ideea de turism. Exemplu, fara sa intram in discutii politice. In diverse tari, nu dam nume, exista obiceiul (pe care l-am practicat si eu) de a se da vina pe diverse entitati ale guvernului in momentul in care aceasta ramura economica (turismul) functioneaza prost sau mai rau, nu functioneaza deloc. In Peru, cu precadere in orasul Cusco (punctul de plecare pentru cei ce vor sa viziteze Machu Pichu) comerciantii simpli, care iti vand un covrig de 1 sol (aprox. 1.2 lei ), sunt bucurosi sa te serveasca. De ce? Pentru ca inteleg ca turismul incepe cu ei. Inteleg ca daca imi zambesc in momentul in care cumpar un covrig de la ei, eu o sa apreciez asta si o sa ma intorc in tara mea natala si o sa le zic prietenilor mei : Bai ce tare a fost in Peru ! Mancarea e foarte buna, ieftina si oamenii sunt absolut geniali ! Duceti-va si voi la anu, nu o sa regretati. La ei, turismul pleaca din comportamentul pe care-l au oamenii."

Crezi ca oamenii calatoresc suficient?

"In momentul de fata este extrem de simplu sa calatoresti. Da, cred ca oamenii calatoresc destul de mult. Fie ca e vorba de un city break la Roma, o saptamana in Zakynthos sau o luna prin Asia de Sud Est. Aud tot mai multe povesti cu oameni care pleaca, oameni care decid ca e mai bine sa plece 2 saptamani undeva decat sa isi upgradeze telefonul sau laptop-ul. Eu sunt un incepator in ale calatoritului, dar am inteles destul de bine cateva lucruri pe care acum le consider esentiale. Cea mai mare problema pe care am avut-o in calatoria prin Peru a fost cea legata de identitatea mea ca si calator (traveller) sau turist. Chiar daca la o prima vedere cele doua cuvinte par sinonime, nu sunt. Dupa mine, turistul este cel care se duce intr-un loc pentru a vizita obiectivele turistice , in cazul meu Machu Picchu, lacul Titicaca, Colca Canyon etc. Primele 2 saptamani din plecarea mea asa s-au desfasurat. Pana cand am schimbat putin macazul. Mi-am zis : Ok, de azi inainte caut sa fac numai lucruri non-mainstream, caut sa cunosc oamenii din aceste locuri, sa le cunosc obiceiurile, bucuriile si supararile. A fost cea mai buna decizie pe care am luat-o!"

Care este sfatul tau pentru persoanele care se gandesc sa plece intr-o astfel de aventura dar amana de fiecare data?

"Cum spuneam mai sus, e bine sa-ti planifici in detaliu prima plecare pe care o faci. Dar daca o planifici, tine-te de ea si nu amana pentru absolut nimic in lume.Tot timpul vei gasi motive, care mai de care mai ciudate si neadevarate ! Ca si sfat, cred ca orice persoana trebuie sa calatoreasca cel putin o data in viata in urmatorele 3 moduri : Singur. Cu cel mai bun prieten. Cu persoana iubita.
Cel mai greu e sa pleci singur, dar iti ofera si cea mai mare doza de libertate."

Daca viata ta ar fi un film, ce titlu ar avea si de ce?

"Inconsistency :)))"

Care e cea mai frumoasa aventura pe care ai trait-o in calatoria prin Peru?

"Cea mai interesanta experienta din calatoria mea prin Peru a fost cea legata de Colca Canyon. Cu o adancime de doua ori mai mare decat cea a Grand Canyon din USA, gigantul peruan a reprezentat pentru mine primul trek. Peripetia a inceput din pitorescul oras Arequipa. Nestiind exact ce sa fac in continuare, am zis : Gata, vreau sa vad Colca Canyon, fara ghid, fara grup , fara nimeni. Doar eu si canionul.

Am luat un autobuz din Arequipa pana in Cabanaconde , oraselul (satul) de unde practic incepe trek-ul. In Cabanaconde am cunoscut pentru prima oara singuratatea absoluta. Fara acoperire 3G (nu mai vorbesc de wi-fi) , fara apa calda curenta si cu un hostel micut si in renovare, singura mea noapte in Cabanaconde s-a dovedit a fi foarte linistita. A doua zi , la ora 9, am inceput trek-ul. E bine sa pornesti cat mai de dimineata pentru a incerca sa eviti caldura obositoare ce intervine pe masura ce se apropie ora pranzului.

Coborarea porneste de la o altitudine de 3287m si se opreste la 2225m, in oaza SanGalle. Da, e vorba de o oaza in adevaratul sens al cuvantului. Trek-ul in sine nu este foarte greu, faptul ca l-am facut singur a complicat putin lucrurile. A, da , si faptul ca am ruptura de ligament la genunchiul stang, afectiune ce a recidivat in anul 2014. Teoretic, nu aveam voie sa incep aceasta aventura. Dar, mi-am fixat bine orteza pe genunchi si am zis fie ce-o fi. Au fost momente in care a trebuit sa calculez distanta dintre un bolovan si un altul, sa vad daca pot acoperi acea distanta printr-o saritura de elev ce se pregateste pentru probele de sport de la bac. Dupa aproximativ 1 ora l-am intalnit pe cel ce a devenit companionul meu de-a lungul trek-ului, simpaticul caine Max. Max stia foarte bine drumul, cunoscand indeaproape toti bolovanii sub a caror umbra se poate feri de caldura toropitoare. Am cantat, am obosit, m-am odihnit, am baut 3 litri de apa, m-am jucat cu Max, i-am dat si lui apa (evident), am gresit drumul de vreo 3 ori si m-am gandit cu oroare la cea de-a doua zi. Planul era sa cobor pana in Sangalle , sa inoptez acolo si a doua zi sa urc pe partea opusa a canionului.

Ajuns in Sangalle, am ramas uimit de privelistea pe care o oferea locul. Coborand cele 39 de trepte (da, le-am numarat) catre inima oazei, mirosul de tara si de mediu non-urban era tot mai pregnant. In fata mea , ca de nicaieri, a aparut Jose. Cu un 'Hola, yo soy Jose' ce m-a speriat putin, am facut cunostinta cu micul peruan ce mi-a prezentat oferta de cazare pentru acea noapte. Pentru echivalentul a 40 de lei urma sa primesc cazare, cina, mic dejun, o gustare, acces la un hamac si la o piscina parca sculptata intr-un bolovan imens. Am innoptat acolo, am baut bere artizanala, i-am cunoscut pe John si pe Kate. O sa ma opresc putin asupra lor. John era profesor de istorie iar Kate lucra intr-o multinationala, amandoi din Londra. Luasera decizia sa vanda absolut tot ceea ce aveau in Anglia si isi gasisera job-uri in Noua Zeelanda. Acum, partea interesanta. Intalnirea mea cu ei a fost in noiembrie 2015, ei urmand sa ajunga in Noua Zeelanda in ianuarie....2018 !!!! Practic, incepusa o calatorie ce avea sa dureze mai bine de 2 ani...Deja ma simteam un novice cu cele 62 de zile de backpacking. Pe la ora 1 m-am culcat. Urma o zi grea.

7 am. Ma trezesc, mananc repede ceva, imi pun orteza, imi fixez rucsacul si plec. Merg 15 minute. Imi dau seama ca nu am luat apa. Ma intorc, morocanos ca am uitat, cumpar 2 litri de apa si plec. Vreau sa repet faptul ca , inainte de aceasta experienta, cv-ul meu in ceea ce priveste urcatul sau coboratul versantilor era absolut gol. In afara de cateva plecari pe la Sinaia, nu aveam absolut niciun fel de pregatire pentru aceste situatii.

Ok, coboratul a fost cum a fost, m-au ajutat si gravitatia, si adrenalina, si faptul ca faceam asta pentru prima oara, singur. La urcat insa, lucrurile s-au schimbat mult. Dupa primele 30 de minute, am obosit. Efectiv am obosit. incepea sa fie si foarte cald. Nu intelegeam de ce, nici nu se facuse ora 8. Ma asez pe o piatra, beau niste apa, ma uit in sus. Mai am de mers o GRAMADA. Dar nu puteam sa renunt. Nu pentru ca as fi avut o vointa de fier, ci pentru ce nu exista o alta cale de a te intoarce in Cabanaconde din Sangalle. Sunt mai multe trek-uri. Eu l-am ales pe cel mai accesibil, in sensul ca urma sa urc aproximativ 1000m pana intr-un satuc, Malata , si de acolo sa iau un bus local pana in Cabanaconde. Trebuia sa ajung in oraselul de unde pornisem aventura cel tarziu la ora 14, intrucat atunci pleca ultimul bus catre Arequipa. Daca intarziam, trebuia sa mai stau o noapte in Cabanaconde, lucru pe care voiam sa-l evit cu orice pret.

Devenisem irascibil, plictisit, transpirat si enervat de faza cu urcatul. Imi puneam diverse obiective in cap. Merg fara oprire pana la piatra aia sau merg si nu ma opresc pana se termina melodia pe care o ascult in casti. Si tot asa. Doar eu, fara tipenie de om, fara sansa de a renunta si cu certitudinea ca trebuie sa ma misc cat mai repede pentru a ajunge in Malata in timp util. La un moment dat , trec pe langa un camp de porumb (cred ca asta era) si vad niste oameni ce carau din zor niste saci imensi. Ii intreb disperat cat de mult mai am pana in Malata si ei imi raspund cu o bucurie enorma :

Está muy cerca , a unos 40 minutos de distancia - E foarte aproape, cam la 40 de minute de mers.

Foarte aproape ? 40 de minute de mers ? Foarte aproape e statia de metrou Universitatii fata de Teatrul National. In acceptiunea mea foarte aproape e la maxim 5 minute . Asa vedeam eu lucrurile. Le-am multumit si mi-am continuat drumetia. Norocul a facut ca unul dintre oameni mi-a propus sa imi inchirieze magarul sau pana in Malata, pentru 'modica' suma de 60 de soles. Fac repede conversia in minte, 72 de lei. E mult dar nu foarte mult. Dar stai, ca eu nu am calarit in viata mea, daramite sa merg pe un magar. Intr-o spaniola invata de pe vremea Thaliei si a Nataliei Oreiro il intreb pe cel in cauza daca ma va acompania si el. Se uita putin la mine si zice ca da. Perfect. Vine spre mine si mi-l prezinta pe Juno. Ma uit la Juno, Juno se uita la mine. Nu stiu care are privirea mai tampa, desi inclin sa cred ca eu. Ma sui pe Juno. E foarte cuminte, nu se misca. E bine, zic eu. Dar stai, ca nu se misca deloc. Stiam eu ceva ca magarii sunt foarte incapatanati si daca se decid sa nu se miste din drum, nu se misca domne.

Il aud pe stapanul lui Juno : Vamos Juno ! . Ma bag si eu in seama. Vamos , Juno ! Nimic. Incepem amandoi, in cor , pe 2 voci. Vamos Juno, porfavor. Nu stiu prin ce minune dar Juno se decide sa se miste. Dar se misca in spate, mergea efectiv in marsarier. Pana la urma, micul peruan a reusit sa il stapaneasca si sa il convinga sa mearga inainte. Drumul a fost foarte linistit, Juno dovedindu-se a fi un magarush de treaba , foarte docil. Am ajuns in Malata, mi-am luat la revedere de la ei si i-am privit cum se intorc spre locul de unde ma luasera. O zi foarte profitabila pentru ei, ma gandesc eu. Dar si o experienta frumoasa pentru minte. In Malata am stat cam 1 ora asteptand autobuzul. Am ajuns in Cabanaconde pe la ora 13:30, avand destul de timp sa imi cumpar ceva de mancare si sa ma instalez comod in bus-ul ce urma sa ma duca in Arequipa."

---