Nu este oare ironic cat timp le ocupa femeilor si barbatilor preocuparea pentru frumusete, intretinerea ei, imbunatatirea aspectului fizic? E ca si cum sedinta de infrumusetare garanteaza vesnicia. Salon de frumusete, nominalizat in 2000 la premiul Mdicis pentru cel mai bun roman strain aparut in Franta, este povestea unei maladii ciudate si necrutatoare.
Mario Bellatin este unul din scriitorii pentru care conventiile prozei sunt prea stramte: creativ, inovator, nonconformist, el se afla in cautarea unui limbaj propriu, care sa il exprime pe deplin. Urmarile acestui vis auctorial (de a rupe legaturile textului cu traditia literara, cu biografia autorului, cu logica realului) se pot citi in cele doua micro-romane cuprinse in Salon de frumusete. Lectii pentru un iepure mort.
Din punctul meu de vedere, conteaza mai putin daca autorul intentioneaza sa-si stabileasca propriul punct zero al scrisului sau incearca o subtila autodistrugere. Cele doua romane pe care le-am citit sunt destul de convingatoare pentru a recomanda acest amestec de minimalism si text-instalatie sau text-happening.
Salon de frumusete este, daca trecem de aparenta macabra, o reprezentare a imbatrinirii, fara a banaliza drumul catre moarte si, de asemenea, fara sa pretinda ca exista vreun lucru mai important decit fuga oamenilor de si in acelasi timp spre moarte. Povestea e simpla: un salon de frumusete se transforma, incetul cu incetul, in locul in care oamenii vin sa moara in pace. Nu sa fie tratati, nu sa fie tinuti in viata, ci sa moara in pace si singuratate. Sensul care sustine povestea se ramifica:
Intai, nu este oare ironic cat timp le ocupa femeilor si barbatilor preocuparea pentru frumusete, intretinerea ei, imbunatatirea aspectului fizic? E ca si cum sedinta de infrumusetare garanteaza vesnicia. Sau ca si cum ar fi o pregatire pentru eternitate (si nu pentru viata de zi cu zi, care uzeaza, care stoarce tineretea si prospetimea), intocmai ca pregatirea pentru moarte.