Dragoste si frumusete

Capacitatea noastra de a iubi – deci de a percepe frumusetea – defineste nivelul nostru de evolutie spirituala; astfel, toti isi iubesc copilul sau parintii, in timp ce numai un maestru spiritual va iubi neconditionat pe oricine (chiar dusmanul, cum ne invata evanghelia) si va gasi frumusetea oriunde, chiar in lucrurile aparent urate. In acelasi fel, un maestru va gasi o latura pozitiva a evenimentelor cele mai groaznice.

Din nou, se demonstreaza ca mintea si sufletul nostru creeaza experienta frumusetii si iubirii.

Dar... fiind iubirea si perceptia frumusetii o experienta interna a noastra, suntem intr-adevar in stare de a percepe frumusetea exterioara? Suntem cu adevarat capabili de a iubi daca acest sentiment nu-l experimentam in primul rand fata de persoana noastra?

Este posibil sa oferim celorlalti ceea ce nu avem?

Cum se poate manifesta experienta asta cu noi insine?

Ne uitam in oglinda si nu ne placem? Observam comportamentul nostru si ne detestam?
Ne subestimam si ne criticam continuu?

Exista multe credinte gresite in aceasta privinta; in multe feluri, confundam iubirea fata de noi cu aroganta sau egoism; ne criticam si jignim folosind acelasi ton si aceleasi argumente pe care le foloseau parintii si profesorii nostri pe vremuri si oricum distorsionarea gandului crestin ne face sa spunem ca “nu suntem demni de iubire”.

Dar Isus a spus altceva si se pare ca putini au prins marele adevar continut in fraza “să iubesti pe aproapele tău ca pe tine insuti ‘(Matei, 19:19), care presupune ca pentru a-i iubi pe ceilalti trebuie inainte de toate sa te iubesti pe tine insuti.

Si... a te iubi insemna pur si simplu a percepe propria frumusete, care nu are cea mai mica legatura cu parerea celorlalti sau cu modelele propuse de media, ci cu acceptarea noastra neconditionata asa cum suntem, in ciuda imperfectiunilor evidente.

---