Setari Cookie-uri

Sunt Lorena și am avut parte de întâlniri proaste

Superficialitatea in dragoste se plateste. La propriu.

Nu am fost adepta întâlnirilor sofisticate și nici a cadourilor scumpe, însă am apreciat întotdeauna gesturile micuțe, de bun-simț, făcute la momentul potrivit de către o persoană cu o energie pozitivă. Deci, dacă începeam să vorbesc cu un băiat, iar acesta dădea semne că vrea să ieșim să bem ceva, nu aș fi spus că nu merg, atâta timp cât comportamentului său mă făcea să mă simt în siguranță. Poate pentru că am și o doză de superficialitate, nu am acceptat să ies cu băieți scunzi. Dacă ai sub 1.80, putem să construim o prietenie superbă, însă doar atât.

Și uite așa, cu ceva timp înainte de bacalaureat, cam prin mai, un băiat începe să îmi trimită mesaje. Aparent, făcea pregătire la logică cu același profesor cu care făceam și eu. Am vorbit despre BAC, despre facultăți, despre prof și în vreo săptămână cam știam totul unul despre celălalt. Părea un tip relativ interesant, deși nu îmi prea ardea mie de vorbit cu băieți în perioada aceea, însă m-a invitat să ieșim să mâncăm ceva și nu l-am refuzat.

Citește și:

Mi-am pus hainele alea bune de duminică, purtam tocuri pentru că era perioada mea în care orice ținută mi se părea că vine bine cu tocuri, m-am machiat de zici că aveam întâlnire la 14:00, iar nuntă la 15:00 și am plecat să mă văd cu Robert. Acest Rob, cum îmi plăcea mie să îi zic, era un tip frumușel. Nu era chiar atât de frumos încât să întorci capul după el pe stradă sau să spui că te-ai îndrăgostit de la prima vedere, însă din pozele sale (foarte puține), era mai mult decât decent. Îmi spusese că are în jur de 1.85, iar pentru mine era un bonus și că locuiește super aproape de locul în care urma să ne întâlnim (ăsta e un detaliu care ne va ajuta mai târziu). Am ajuns la punctul de întâlnire cu vreo 10 minute mai devreme, mi-am aprins o țigară și tot îmi aranjam fusta roșie pe care o purtam. Într-un final, un tip blonduț și nu foarte înalt începe să se apropie de mine zâmbind. Am schițat și eu un zâmbet și m-am gândit „DOAMNE, SĂ NU FIE AȘA SCUND CUM PARE”, însă când s-a apropiat de mine am realizat că era mult mai scund decât îmi puteam imagina. Fără să exagerez, s-a ridicat puțin pe vârfuri ca să mă pupe pe obraz și am luat la pas orașul ca să ne continuăm întâlnirea. Mă uitam la el și mă gândeam că are el 1 metru 85, cum am eu 2.

Citește și:

În timpul plimbării noastre spre localul la care credeam că o să ajung, Robert se oprește, se uită la mine și zice: „Am ajuns!”. Nu ajunsesem nicăieri, era doar un chioșc unde se vindeau covrigi, pixuri, napolitane, țigări și pizza. Absolut minunat. Pe fereastra în care trebuia să bați ca să te bage cineva în seamă era un afiș imens cu: PIZZA LA 4 LEI! Mă gândeam că glumește și am zis „M-ai scos la o felie de pizza?”, tipul zâmbește, bate în geamul mic de sticlă și spune „Vrem și noi 2 felii, cu ketchup”. Femeia întinde feliile, el se uită la mine și zice: „Dă-mi 10 lei că eu am doar o hârtie și nu vreau s-o schimb.” Eram puțin șocată de ce se întâmpla, însă i-am întins 10 lei.

Citește și:

Ca să recapitulăm: machiată de nuntă, în fustă, purtând tocuri, defilam cu o felie de pizza plină de ulei și de ketchup în mână, lângă un tip cu cel puțin 20 cm mai scund decât mine. L-am întrebat unde ar trebui să stăm ca să mâncăm, iar el a întins un deget ca să îmi arate o bancă de pe singurul bulevard din oraș. Deci, doi țărani pe bulevard mâncau cele mai scârboase felii de pizza pe care vi le puteți imagina. Am gustat-o, însă nu am fost atât de curajoasă încât să iau și următoarea gură. În timpul ăsta, partenerul meu deja își terminase felia și era plin de sos și de ulei pe mâini. Am scos din geantă un șervețel, dar până să i-l dau, el își ștergea mâinile de banca pe care stătea. M-am uitat ciudat la mâinile lui, iar el a întrebat: „Termini felia aia sau pot s-o mănânc eu?”.

Citește și:

Mă uitam pierdută la oamenii de pe stradă. Aș fi vrut să plec, însă nu știam cum să o fac într-un mod politicos, așa că am așteptat să spună el ceva. După o liniște stânjenitoare spune: „Parcă încă mi-e foame. Hai la localul ăsta”. Acolo lucra una dintre prietenele mele și am spus în mintea mea că poate mă salvează ea.

O ceafă de porc, cartofi prăjiți, salată, chifle și vreo două cocktail-uri mai târziu, dragul meu Robert încă se plângea că îi este foame. Eu, ca o floricică, mi-am luat o apă plată și l-am privind cum amesteca cu mâinile goale salata de varză pe care o comandase. Am stat cam o oră acolo. A fost cea mai plictisitoare oră din viața mea. Într-un final, am hotărât să cerem nota: 70 lei ce comandase el, 5 lei ce comandasem eu. Se uită la mine cu o față extrem de pierdută și îmi spune că și-a uitat portofelul acasă, dar stă aproape și se întoarce imediat. După cum vă așteptați, nu s-a mai întors.

Citește și:

A doua zi m-am trezit cu un mesaj de la el în care spunea „Deci, unde ieșim data viitoare?”. Ușor de intuit: nu a mai existat o data viitoare.

foto InesBazdar/Shutterstock

Vizionare placuta


Lorena Martin este redactor de beauty și skincare și s-a alăturat echipei Kudika încă de când se afla pe băncile facultății. Acum, după doi ani și jumătate, este absolventă a...

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor:

Ti-a placut acest articol?

Aboneaza-te pe Kudika pentru a primi articole similare.