#sharethelove: Acestea sunt iubirile care m-au (trans)format

În sufletul meu iubirile se împart în multe feluri, fiecare dragoste diferită și unică, unele iubiri mari și nesfârșite, altele apuse prematur... Dar dincolo de emoții și somatizări, experiența m-a învățat să le împart simplu și practic: iubirile care m-au format și cele care m-au transformat.

M-a format iubirea bunicilor și a părinților, a fraților, de la care am învățat să iubesc necondiționat. Dar tot de la ei am învățat cum să arăt iubirea, cum să reacționez în tot felul de situații pe care relațiile de acest tip le presupun.

Am observat cum își rezolva problemele părinții, bunicii, cum te porți de ziua de naștere a unui membru drag, care ar fi „metodele” prin care poți să îi arăți celuilalt că îl iubeșți, că îi ai grija, că îți pasă.

Sună frumos un bagaj întreg de informații privint interacțiunea cu ceilalți, dar în esență au fost și multe zone umbrite. Dincolo de tot ce este mai frumos și mai bun în toate aceste tipuri de iubire (și da, sunt un om atât de norocos), aveam să învăț și lucruri care nu mi-au făcut bine.

Am crezut că cearta este o soluție de a rezolva probleme, am crezut că a-i arunca uneori cuvinte dureroase celuilalt te ajută să ai câștig de cauză, am învățat că critica dură ar fi parte din educație, căci așa am primit și eu de la părinți și aproape că era să dau aceasta mai departe în relația cu copiii mei...

Am crezut că e rușinos și umilitor să spui un simplu „iartă-mă”, că a recunoaște o greșeală este egal inotdeauna cu o pedeapsă, am învățat expresii care să confirme sau să infirme acordul într-o discuție cu o persoană dragă.

Am învățat că ignoranța este o formă de a evita o ceartă, dar și că unele dovezi de iubire din partea celuilalt mi se cuvin.

Am trecut de vârsta adolescenței și a venit vremea primelor relații amoroase, când simțeam că am toată lumea la picioare sau că... toată lumea de la picioarele mele a dispărut. Acestea sunt iubirile care m-au transformat, care m-au determinat să schimb unele din învățăturile trecutului.

În relațiile cu acești bărbați pe care i-am iubit mi-am dat seama că patternuri învățate în iubire ar trebui schimbate.

În aceste relații amoroase am inetels că nimic din gesturile celorlalți nu mi se cuvine, ci că acestea vin pur și simplu pentru că sunt iubită, dar ar trebui să le apreciez, să le simt valoroase și nu firești.

De la aceșți bărbați am înțeles că ignoranța nu este o soluție, că este important ce cuvinte îi spui celuilalt, mai ales în momentele de criză.

Am învățat că a spune „iartă-mă” este tămăduitor și eliberator și o formă de asumare și maturizare. Că a cicăli nu înseamnă întocmai a purta de grijă, iar că într-o ceartă primul pas pe care trebuie să îl fac pentru a restaura armonia este cel al empatiei. Am descoperit că ne putem iubi la fel de mult, chiar dacă în unele direcții avem opinii diferite.

Am înțeles că cea mai mare dovadă că celălalt are încredere în tine este aceea de a-ți arăta vulnerabilitățile sale.

Alături de ei am reușit să identific acele patternuri relaționale nocive și să le depășesc, am deprins limbajele iubirii, mi-am ascuțit empatia și am înțeles în sfârșit cât de norocoasă am fost ca și copil, dar și ca adult.

Și alături de ultimul bărbat din viața mea am hotărât să am propria mea familie. Am învățat că iubirea se întreține, iar ca părinte abia acum am înțeles cât de iubită și alintată am fost (că așa erau vremurile) și știu deja că nu voi fi nici eu perfectă, oricât de mult iubesc...

Imperfecțiunile iubirii ne clădesc puterea emoțională, de conferă unicitate și ne oferă spațiu de a ne construi propria viață.

O relație bazată pe iubire matură și respect nu vine de la sine, ci se construiește, emoțiile se educă și iubirea se transformă sub influența experiențelor, așa cum o bucată de lemn se transformă în artă în mâinile unui sculptor.

Citeste si:

Despre iubirea care poate muta munții. Iubirea față de propriul copil