Mă gândeam într-o zi că, poate, ar fi util să existe, încă din prima parte a vieții noastre pe acest pământ, un curs sau o materie despre Viață sau Despre cum să iubești viața. Așa cum este ea, cu tot ce este ea, cu cei pe care îi include și exclude, cu experiențele cu care vine la pachet, cu golurile, lipsurile, împlinirile și frumusețile ei. Poate că ne-ar fi util la un moment dat în viață când, pe parcursul ei, dai cu capul de sus de greutăți, opreliști, suferințe, când te doare sufletul de mori și ajungi să ștergi cu tine noroiul de pe jos, când ți se pare imposibil să te mai miște ceva sufletește în momentul în care corpul îți este acaparat de o suferință fizică, când te confrunți cu neputința asta a corpului, când stai față în față cu urâțenia și meschinăria unor oameni sau chiar cu cea proprie, cu dezamăgiri și frustrări, cu întrebări fără răspuns, când ești prea prins în propriul job, propria viață sau viața celorlalți ca să mai simți ceva pentru viața în sine și nimicurile din ea, când îți pleacă din viață oameni dragi, oameni pe care i-ai cunoscut și iubit… când atunci practic uiți de bucuria asta de a trăi despre care pomenesc eu acum. Când exiști, dar nu trăiești, nu simți viața că mustește în tine și în jurul tău... De ce dacă pentru asta ne naștem? Dacă iubești viața și îi înțelegi esența, accepți și durerea ca pe un dat al ei, înveți să accepți și moartea ca parte din viață.
Fiindcă luăm viața de bună și uităm că trebuie să o respectăm, prețuim și să o cultivăm în fiecare zi. Apare la un moment dat un El și ți se pare că iubirea asta romantică, teribilă și totală pentru cineva devine sensul vieții tale și scopul tău pe pământ. Cred că am mai spus, nu, în repetate rânduri cât de tare mi-am dorit eu în viața asta să trăiesc o poveste de iubire frumoasă, romantică? Partea bună și rea în același timp este că am primit ce mi-am dorit :). Am trăit-o și nici nu s-a terminat, doar că destinul, soarta sau chiar noi au făcut ca fiecare din noi doi să o ia în direcții diferite, în colțuri diferite ale lumii. Cu cine rămâi la sfârșitul unei relații de dragoste (doamne ajută ca în cazul vostru să nu se sfârșească niciodată) dacă nu cu tine și cu viața ta? Sau când îți pleacă copilul de acasă? De ce să nu ți-o umpli cu momente de iubire, cu tot ce ai tu mai frumos astfel încât, atunci când cineva pleacă sau intră în ea, tu să fii fericită că trăiești și că te afli în ea? Iubirea poate există într-un infinit de forme în viețile noastre.
- în gândurile frumoase pe care alegi să le emiți despre tine și despre ceilalți în locul celor negative și urâte
- în gesturi mici de “te văd”, “te aud”, “îmi pasă”, “sunt aici pentru ține”, “sunt aici pentru mine”, “ești în siguranță cu mine”, “mă simt confortabil și safe lângă tine”, “vreau o lume mai bună pentru noi”, un cer mai albastru, un aer mai curat, ape care să hrănească, nu să otrăvească…
- în cuvinte, cuvintele creează și pot salva lumea. Poate că un “te iubesc” spus la timp și neprimit la momentul oportun ar fi putut salva lumea de războaie și tragedii, morți premature și traume de-a lungul mai multor generații. Cât te costă să spui un “te iubesc” pentru ca celălalt să o știe? Iar dacă nu poți, măcar să îl gândești, să îi dorești binele și iubirea?
- în timpul pe care îl oferi căci timpul este o scurt, o zbatere de aripi și s-a dus…
- în ochii albaștri sau cafenii ai propriului copil sau al unui nepoțel drag care vede pentru prima oară marea, în mâna micuța care ne ține strâns cu iubire, în mâna puternică care refuză să îi dea drumul mâinii tale fragile, în glasul părintelui care a învățat, după 50 de ani să spună, chiar și doar la telefon, “te iubește mama”, în cerul albastru de primăvară pictat cu nori albi și pufoși, în aerul tare și curat de munte, în zgomotul liniștitor și obositor al valurilor, în lucruri mari sau mici cărora trebuie să le dăm voie să existe și în noi și să ne facă inima să vibreze de și mai multă iubire.
- în acțiunile noastre… dacă vezi un om căzut pe stradă, cât te costă să îl întrebi dacă este în regulă sau să suni la 112? Poate poți salva o viață. Iar binele pe care îl faci ți se va întoarce la un moment dat, nimic nu se irosește în univers. Dacă tu crezi într-o cauză, luptă pentru ea. Acționează când cuvintele sau gesturile sunt insuficiente.
- iar uneori este atât de simplu, încât nici nu trebuie să iubești. Nici măcar să empatizezi. Trebuie doar să ÎNȚELEGI și să accepți că suntem diferiți. Să asculți în tăcere. Să afli.
Viața este o imensă bucurie atunci când o vezi prin ochelarii ăștia mari ai iubirii, dincolo de neputințele și lecțiile ei. Are mai multă valoare când pur și simplu iubești să FII în ea, lângă oamenii tăi, cu prietenii tăi, în propria solitudine, scufundându-te în frumusețea pe care natura ne-o oferă gratis și necondiționat.
Viața este o călătorie, o călătorie a sufletului, un cumul de experiențe și lecții, deseori dureri, alteori fericiri. Vine la pachet cu suferință, neprevăzut, dar și cu iubire, este datul ei. Să ne-o facem mai frumoasă unul altuia, să ne-o facem singuri plăcută după cât putem și ne țin baierele inimii. Clișeistic, este darul cel mai de preț care ne-a fost dat deși nu este mereu roz, nu mereu lapte și miere, nu mereu iubire.
Viața înglobează iubirea, iubirea viața, se întrepătrund și se cuprind reciproc. Venim în viață goi, plângând, zbătându-ne, înfometați după iubire de când ne-am născut, cerând-o de când am întins mâinile după căldura și siguranța brațelor mamei. Și când plecăm, ce luăm cu noi? Nu tot momentele trăite în iubire, amintirile pe care le-am construit în jurul ei? Dincolo nu vom dori să fim ancorați tot în iubire, nu în durere?
Dar dacă (re)descoperi viața, (re)descoperi și iubirea. E mai simplu să iubești orice decât să ai povara neiubirii sau a urii în tine.
Dacă îi zâmbești vieții și ea îți zâmbește înapoi și trăiți în armonie una cu cealaltă. Totul începe să fie mai bine, mai bun, mai frumos, iar tu împăcat cu tine și cu restul…
Foto principală: simona pilolla 2 /Shutterstock
Spune-ti parerea!