Ce pierdem atunci când îl iertăm iar și iar?

Ce pierdem atunci când îl iertăm?

Se vorbește des despre frumusețea iertării. Despre cât e de nobil să ierți, cât e de matur să treci peste, cât e de evoluat să nu porți ranchiună. Iertarea a devenit, aproape paradoxal, un gest de sacrificiu romantic, mai ales când e vorba despre iubire. Dar prea rar ne întrebăm cu adevărat: ce pierdem atunci când îl iertăm? Ce pierdem din noi, din povestea noastră, din demnitatea noastră?

Pentru că, de multe ori, iertarea nu e o decizie liniștită luată în echilibru. E o capitulare. O înghițire a propriei dureri pentru a-l păstra pe celălalt lângă tine. Și, în tăcerea aceea în care decizi să-l ierți, deși te-a mințit, te-a trădat, te-a rănit, pierzi o bucată din tine. Din încrederea ta. Din vocea ta interioară care ți-a spus, chiar și în șoaptă: nu meriți asta.

Când îl ierți prea repede, pierzi adevărul.

Pentru că adevărul, oricât de dureros ar fi, are nevoie să fie rostit, simțit, integrat. Are nevoie să doară, să ardă, să schimbe ceva. Dar când îl ierți fără ca adevărul să fie măcar recunoscut, îți spui, de fapt, că durerea ta nu contează. Că e mai importantă liniștea lui decât procesul tău de vindecare. Îl salvezi de vină, dar te condamni pe tine la neîncredere.

Când îl ierți constant, pierzi granițele.

Granițele nu sunt ziduri. Sunt semne de respect față de tine însăți. Dar când iertarea vine iar și iar, fără schimbare reală, fără asumare, nu mai e un gest de iubire — e un abandon de sine. Îl înveți că poate greși și tot va fi primit. Îi arăți că, oricât te doare, nu va exista niciodată o consecință suficient de mare încât să-l oprească.

Când îl ierți pentru că te temi să-l pierzi, te pierzi pe tine.

Adevărul cel mai dur e că, în numele iubirii, ajungem să ne diminuăm. Să ne învățăm să tăcem când am vrea să țipăm. Să zâmbim când ne vine să plângem. Să spunem „e în regulă” când nimic nu mai e în regulă. Și în tot acest joc al iertării fără oprire, cine mai ești tu?

Tu, femeia care înghite noduri în gât noapte de noapte, doar pentru ca el să doarmă liniștit. Tu, cea care a învățat să-și sufoce furia de teamă să nu fie numită „dificilă”. Tu, cea care și-a renegat limitele, intuiția, chiar și valorile — doar ca să păstreze o iubire care o doare.

Când îl ierți fără să-l ceri schimbat, pierzi viitorul.

Pentru că rămâi blocată într-o poveste care se tot repetă. Și fiecare iertare devine o licență pentru reluarea aceleiași suferințe. Iar timpul trece, și tu rămâi acolo, iertând din nou și din nou un om care nu mai simte nevoia să se transforme. Și ce e mai trist? Că tu încă speri că dragostea îl va schimba. Dar dragostea ta nu-l schimbă. Îl alină. Îl liniștește. Îl adoarme în aceleași comportamente. Iertarea fără consecință nu vindecă. Îl scapă pe el de vină, dar pe tine te lasă cu rana deschisă.

Ce pierzi atunci când îl ierți?

Te pierzi dacă nu ești atentă.
Îți pierzi demnitatea dacă nu-l faci să înțeleagă ce înseamnă durerea ta.
Îți pierzi prezentul dacă trăiești în amintirea unei iubiri care nu mai e reală.
Și cel mai trist, îți pierzi viitorul — pentru că-l încredințezi unui om care n-a dovedit că știe ce să facă cu el.

Nu, nu e greșit să ierți. Dar e greșit să ierți în gol. Să ierți fără schimbare. Să ierți din frică, nu din libertate. Iertarea, în adevăratul ei sens, nu e o întoarcere la vechi. E o deschidere către ceva mai bun. Dar dacă el nu a devenit un om mai bun, iertarea ta nu e lumină. E o nouă noapte.

Și tu nu mai ai timp să iubești oameni care nu știu să-și ceară iertarea, dar se bizuie pe faptul că o vor primi oricum.

sursa foto: pexels.com

---