De ce nu e iubire dacă trebuie să te convingi că e iubire?

Și totuși, de câte ori ai rămas într-o poveste doar pentru că ai vrut să crezi că e iubire?
De câte ori ai spus: „poate că iubirea nu e perfectă”, „poate că așa e el”, „poate că greșesc eu”?
De câte ori ți-ai făcut procese de conștiință că ești prea sensibilă, prea pretențioasă, prea „neînțeleasă”, doar ca să scuzi un om care nu te iubea cu adevărat — dar știa cum să te țină aproape?

Iubirea adevărată nu te face să te îndoiești de tine.

Când te iubește cineva cu adevărat, nu te pierzi pe tine în relație. Nu îți frângi vocea, nu îți micșorezi sufletul, nu stai în tăcere zile întregi doar pentru că simți că n-ai loc. Nu stai să analizezi: „de ce nu mă mai caută?”, „oare îi pasă?”, „de ce mă simt singură, deși sunt cu cineva?”
Pentru că iubirea autentică NU doare așa. Nu vine cu intermitență. Nu te face să simți că tu ești problema pentru că îți dorești prezență, tandrețe, comunicare. Nu te ține într-o constantă stare de dezechilibru emoțional în care singura soluție pare să fie să te adaptezi mai bine.

Dacă trebuie să te convingi că e iubire, atunci cel mai probabil trăiești o formă de atașament, nu o relație profundă.

Poate îți e teamă să recunoști că ai confundat iubirea cu așteptarea. Cu proiecția. Cu nevoia. Cu dependența de validare. Poate ai investit prea mult timp, prea multă emoție, prea multe scuze. Și e greu să te oprești. E greu să spui: „nu mă mai mint” — pentru că, în momentul în care o faci, o parte din tine trebuie să accepte că tot ce ai sperat, construit și idealizat a fost doar un vis frumos într-o poveste dezechilibrată.

Dar adevărul e acolo, mereu a fost: iubirea reală nu are nevoie să fie apărată de tine în fiecare conversație. Nu are nevoie să fie tradusă, reinterpretată, întoarsă pe toate părțile. Ea doar există. Se simte în priviri, în grijă, în prezență, în decizia de a construi împreună. Nu în absența justificată, nu în „dar mă iubește în felul lui”, nu în „dacă n-ar avea traume, m-ar iubi altfel”.

E o formă de abandon de sine atunci când îți spui, iar și iar, că iubirea înseamnă să rabzi.

Când transformi suferința în dovadă de maturitate. Când idealizezi chinul, ca și cum ar fi o etapă inițiatică. Când ajungi să crezi că, pentru a primi iubire, trebuie mai întâi să înduri. Dar tu nu ești aici ca să-ți demonstrezi rezistența. Nu ești aici ca să educi pe cineva în a te iubi. Nu ești aici ca să te convingi zilnic că ceea ce simți e suficient, deși nimic din ce trăiești nu te face să te simți iubită.

Adevărul?

Dacă e iubire, o știi. O simți. O trăiești. Fără să te întrebi zilnic dacă e.
Dacă trebuie să-ți spui mereu „sigur mă iubește, doar că...”, ești într-o relație în care ești singură.

Și poate că doare să recunoști. Poate că doare să pleci. Dar doare și mai tare să rămâi într-un spațiu în care îți negi adevărul de dragul unei iluzii.
Pentru că nu orice relație care persistă în timp e iubire. Și nu orice emoție intensă e iubire.
Iubirea nu vine cu nod în gât, cu lacrimi în baie, cu zile întregi de „nu știu unde ne aflăm”. Iubirea vine cu pace. Cu încredere. Cu reciprocitate. Cu liniște. Cu simțirea clară că nu trebuie să lupți singură pentru doi.

Așa că data viitoare când simți nevoia să te convingi că ceea ce trăiești e iubire… întreabă-te altceva:

Dacă era iubire, de ce mă simt așa pierdută în ea?

Alma
16 Iulie 2025

Urmareste-o pe Alma

Alma se numără printre primele cititoare Kudika și a crescut în același timp cu noi. S-a alăturat echipei redacționale sub formă de colaborator pentru că vrea să împărtășească din...