Prietenul la nevoie se cunoaste

Nu a fost sa fie asa. In timp ce noi vorbeam si eram fericite, eu pentru ea si ea pentru viitor, mi-a sunat telefonul, la capatul caruia era…Andrei. M-a intrebat, unde sunt, ce fac, daca sunt bine, intrebari fara senes gandeam eu, fara sa stiu ca totul era pus la punct pana in cele mai mici amanunte. Cinismul lui, ca si al ei dealtfel, modul si placerea de a juca teatru erau debordante si bine planificate, ca sa dea lovitura fara sa rateze.

Intr-o jumatate de ora eram toti trei la o terasa, iar Mirela inca nu putea sa isi ascunda bucuria si emotia ca peste cateva luni ii va darui prietenului meu un copil. Fara sa stiu, ma bucuram odata cu ei pentru ca fericirea era de partea amandurora.

Incet incet, pe masura ce discutam, lucrurile incepeau sa capete contur, atunci cand mi-am dat seama ca totul era ori o inscenare, ori un tur al fortei si nervilor mei. Pentru a fi mai inteligibila, si mai sigura pe sine, Mireala nu Andrei, care era prea las sa faca si acest ultim gest, a adus cu sine certificatul de casatorie, pe care, nici mai mult nici mai putin , era scris numele lor. Eram ca si drogata, halucinanta, nu credeam ca mi-am facut in zadar atatea planuri, alesesem localul, discutasem cu nasii, ce mai , toate detaliile erau finalizate. Cum sa mai dau acum ochii cu lumea?

Nu intelegem si nici nu doream un raspuns sau o explicatie…in capul meu era un film urat, penibil din care incercam sa ma eliberez, sa ma sustrag.
La inceput am ramas fara grai…

Dealtfel mama mi-a tot atras atentia ca in ultima perioada Andrei nu ne mai viziteaza, nu mai raspunde la telefon. Credula, eu ii cautam scuze in pregatirea exemenului, fara sa ascult de sfaturile si experinta de viata a mamei. Credeam ca e o gluma, desi citem negru pe alb, pe certificatul de casatorie, doar de trei saptamani eliberat, numel celor doi, si piveam inca nauca la testul de sarcina din mana Mirelei. Nu stiam inca ce sa cred, ce sa fac, ce hotarare sa iau, pe cine sa sun…

Am izbucnit in plans si zdrobita de o oboseala cumplita, am plecat impletecindu-ma pe strada. Unde sa merg, cui sa spun…Lor le-as fi urat din suflet sa aiba parte de noroc, asa cum am avut si eu dar, m-am abtinut cu greu, datorita copilului. O fiinta nevinovata, pe care eram convinsa ca nu-o va astepta o soarta buna alaturi de doi parinti atat de iresponsabili. Nu am mai ascultat nici o explicatie, era prea tarziu sa o mai dea. Ce a fost de facut, s-a intamplat. Singur, Andrei, a mai avut tupeul si nerusinarea sa vina dupa mine, sa cheme un taxi si sa mearga el insumi cu mine, cat cinism, pana la scara blocului. Nu m-am impotrivit, nu as fi fost in stare, de altfel cred ca nu as fi fost capabila sa ajung. Dar nici nu-l vedeam langa mine; tot drumul am fost ca o stana de piatra, asezata cat mai departe de el.

---