Criza varstei de douazeci si un pic de ani

Va declar fata batrana

La anul regulamentar de la prima nunta, prietena mea a produs prima progenitura a familiei. Baiat, spre mandria tatanelui si bucuria celor batrani ca are maica, cine sa duca numele mai departe.

De botez nu am fost prea impresionata, prin urmare nici nu m-am smiorcait. M-am dat intai un pic in spectacol, incurajata fiind de cele cateva pahare de coniac si privirile pofticioase ale domnilor insurati.

Cu alta ocazie, toata ceata mea de prietene ar fi tinut pasul cu mine si ne-am fi zbantuit o noapte intreaga. Dar vezi, ele erau femei serioase, isi pregateau nuntile si botezurile iar eu eram capra neagra, asa cum avea sa afle DJ-ul spre dimineata.

Am facut 26 de ani si toata lumea a intrat in panica. Nu conta pentru nimeni ca aveam o cariera infloritoare, am avansat rapid pentru ca imi iubeam la nebunie jobul si in plan profesional, nimeni nu se indoia de calitatile mele. Era singura mea consolare.

Acasa insa, lucrurile stateau altfel. Eram o cauza pierduta, ultimul mohican necasatorit. Nu am binevoit nici macar de-un amarat de concubinaj care sa transmita mesajul ca mi-a venit mintea la cap si sunt gata sa-mi asum rolul de nevasta si masinarie de facut macar un bebelus.

Imi lipseau, ca si acum de altfel, vocatiile de gospodina clasica. Abia aveam timp sa-mi trag sufletul cand ajungeam seara de la munca, unde sa mai bag si-o casnicie intre doua delegatii?

Acum toate prietenele mele sunt maritate si au cate un copil, in unele cazuri cate doi. Daca altadata pierdeam nopti intregi stranse in jurul unei sticle de bautura barfind barbati, plangandu-ne de munca sau prinse in dezbateri aprinse despre cine stie ce carte, lucrurile s-au schimbat considerabil.

Acum fac schimb de impresii pe deasupra capului meu despre scutece, colici si dintisori in timp ce eu ma uit cu jind in cappuccino, incercand sa-l transform cu puterea mintii in ‘odca. Ati crede ca sunt invidioasa dar nu sunt. Ma bucur pentru ele si le doresc toata fericire din lume. Doar ca eu nu sunt asa si nu stiu daca imi doresc sa fiu asa.

Imi doresc in schimb pe cineva care sa-mi inteleaga teama de maritis, neputinta in fata unui copil care plange si care sa nu ma trateze ca si cum as avea o piulita lipsa.

Acum nu mai cred ca imi ticaie ceasul biologic ci doar ca sunt impinsa de la spate si presata de toata lumea, imbrancita pana in fata popii si la starea civila pentru ca asa se face. Realizarile mele profesionale nu compenseaza faptul ca n-am un barbat caruia sa-i spal camasile si un tanc pentru care sa fac gogosi si clatite.

Sunt o cauza pierduta, o criza ambulanta incaltata in pantofi de firma. La 27 de ani, cine s-o mai ia maica de nevasta?

Iulia N., aproape 28 de ani, singura, nemaritata, cu toate piulitele la inventar.

foto prima pagina: shutterstock femeie cu megafon

---