Kudika
13 August 2007

Daca se tine seama de majoritatea punctelor de vedere, una din concluzii ar fi aceea ca fidelitatea, ca si multe alte aspecte existentiale, nu ar depinde exclusiv doar de consumarea actului in sine. Este un subiect sensibil, cu multe fatete si permanent generator de discutii.

Daca se tine seama de majoritatea punctelor de vedere, una din concluzii ar fi aceea ca fidelitatea, ca si multe alte aspecte existentiale, nu ar depinde exclusiv doar de consumarea actului in sine. Este un subiect sensibil, cu multe fatete si permanent generator de discutii.

Religiile care sustin monogamia descriu chiar foarte explicit adulterul, specificandu-se ca nu numai faptul in sine ar fi condamnabil, dar si gandul care ar alerga la alt partener decat cel recunoscut/ declarat oficial. Pe de alta parte, documentarele stiintifice vorbesc despre firea poligamica a omului si despre naturaletea tendinelor umane de a avea mai multi parteneri, fie ca vorbim de relatii consumate in timp, ori concomitent.

Si totusi majoritatea se situeaza intre aceste extreme. Sunt persoane care si-au imaginat sau au visat, cel putin o data, casatoriti sau "legati" fiind intr-o relatie, o imbratisare pasionala cu un personaj inchipuit, cu actorul preferat etc. Sunt persoane care isi amintesc din cand in cand cum era sau cum ar fi fost intr-o anumita relatie din trecut. Sunt persoane care isi pun aceasta problema din perspectiva viitorului, mai mult sau mai putin indepartat sau... imaginar. Cu toate acestea insa, raman fideli prezentului si implicit, lor insisi. Nu trebuie sa fim ipocriti pentru a ne recunoaste umanitatea, imperfectiunea. Nici o persoana suficient de inteligenta nu se poate astepta de la partenerul sau sa nu mai priveasca vreodata in alta parte decat in ochii lui.

Se stie cat de subtire poate fi hotarul dintre fantezie si realitate, insa ceea ce multi nu (re)cunosc este faptul ca aceasta granita nu constituie o limit chiar atat de usor de trecut atunci cand avem educatia, moralitatea si maturitatea sexuala necesara.

Inteleg drama prin care trec unii oameni inselati de parteneri. Dar nu aprob dorinta lor uneori obsesiva de a continua o astfel de relatie rezumata din acel punct doar la agresiune psihica si/sau fizica, neincredere sau reprosuri veninoase. Din toate acestea rezulta numai o convietuire fara noima, chinuita si inumana. Este dureros sa fii inselat dar tocmai acest fapt este semnul de netagaduit ca ceva, undeva nu merge. Si ar fi de preferat alegerea singuratatii decat instrainarea in doi.

Cand cineva “aluneca”, premeditat sau nu, cred ca ar fi indicat sa o faca totusi in liniste si pe intuneric, avand macar acea farama de bun simt de a fi precaut! Cat despre “autodenuntare”, dupa parerea mea, este o prostie la fel de mare ca si cand ti-ai “sapa singur groapa”. Nu poi astepta inelegere tocmai din partea persoanei pe care ai ranit-o, doar pentru ca tu simti nevoia sa-i “eliberezi” constiina. Pe lang o totala lipsa de respect, dai dovada si de indiferena. Si cum poate cineva sa braveze cu o asemenea “scapare”? Am intalnit persoane care chiar se laudau cu diversele lor escapade. Mi-au parut de-a dreptul patetice in timp ce incercau sa dovedeasca tuturor si sa se convinga chiar pe ele insele de potentialul cu care ar fi dotate. Nu comentez nimic ins despre potentialul lor... la capitolul intelect! Pana si Casanova era renumit pentru discretia sa.

Vizionare placuta

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: