Varstele iubirii

“Femeia la 30 de ani”... La ce te duce gandul, cand auzi aceasta afirmatie? La un titlu de carte? La sotia ta, iubita ta sau amanta ta? La copilul tau, care nu mai e demult copil, dar care totusi toata viata va ramane copilul tau? La tine? La ceea ce esti, ai fost sau o sa ajungi la un moment dat?

Sunt o femeie ajunsa la aceasta frumoasa varsta, dorita si asteptata, catalogata de multi a fi varsta cea mai reusita pentru o reprezentanta a Evei. Varsta la care maturitatea si implinirea unei femei atinge cote maxime; varsta la care experienta, sexualitatea bine definita si tineretea usor maturata sunt atuurile femeii de 30 de ani. Multi barbati mi-au spus ca o femeie este in apogeu in jurul acestei varste; stau acum si ma uit in jur si incerc sa caut adevarul, oare asa e?

Femeia de 30 de ani este cea mai implinita, fericita? Aici apare o alta intrebare? Ce e fericirea? Fiecare raspundem la aceasta intrebare asa cum ne pricepem noi mai bine, incercand sa dam si altora reteta fericirii.

Pentru mine fericirea este cel mai bine definita prin iubire, sub toate formele pe care o intalnim de-a lungul vietii: iubirea pentru parinti, frati, surori - o iubire sincera, sigura si linistitoare; iubirea pentru copii - care iti umple sufletul si care iti ghideza toti pasii prin viata; iubirea pentru prieteni, pentru rude si alte cunostinte si nu in ultimul rand, iubirea aceea care iti face sa-ti pierzi capul, sa uiti sa mananci, sa dormi, care intr-un moment te arunca printre norisori pufosi din vata de zahar, ca mai apoi sa te arunce in iadul deznadejdii, al nesigurantei si al incertitudinii.

Iubirea la 30 de ani..... Mmmmmm..... Am ajuns acum, la aceasta etate sa traiesc toate tipurile de iubiri enumerate mai sus... Sunt copila, sora, sotie, mama, amanta, prietena, vecina, colega. Sunt intr-atatea feluri, incat, cateodata e atat de greu sa incerc sa ma impart intr-un mod echitabil, fara a vexa, rani sau priva de iubirea mea pe cei din jur.

Primii fiori ai dragostei mi-au atins sufletul la 12 ani cand m-am indragostit nebuneste de un baiat cu 9 ani mai mare decat mine, care bineinteles ca nu se uita la mine decat ca la o copila. Au urmat vreo 7 ani in care imi promisesem ca o sa cresc mare, o sa ma fac frumoasa si o sa vada el! Culmea e ca lucrurile s-au intamplat exact asa cum le-am gandit si peste cativa ani ne-am reintalnit, ne-am indragostit si am ajuns sa ne casatorim. Eram cea mai fericita persoana din lume, iubeam, eram iubita si atat de naiva, incat credeam ca dragostea dureaza o vesnicie. A fost o iubire linistita, care a crescut in intensitate pe masura ce timpul se prelingea pe langa noi. Din iubirea noastra s-a nascut lumina vietii mele, un baietel inteligent si frumos (inteligent ca si mami si frumos ca tati!). Multi ani am crezut in dragostea eterna, aceea care nu are cum si unde sa plece sau sa moara.

---