Varstele iubirii

Dar amarnica mi-a fost dezamagirea cand intr-o zi de vara tarzie l-am intalnit pe el. El, care mi-a rasturnat toate tiparele si care m-a facut sa-mi pierd capul si intr-un fel viata mea. Viata mea de familie, linistita si fericita. I-am cedat atat de usor, incat parca nici nu ma recunosc. Sunt o persoana extrem de corecta, deloc duala si care pune mereu ratiunea inaintea tuturor. Ma rog, cel putin asa eram, inainte sa-l cunosc. Intre timp am invatat sa traiesc in dualitate, sa mint, sa imi impart cele doua vieti, sa incerc sa ma impac cu mine insami. Iubesc asa cum nu cred ca voi mai iubi vreodata, o iubire care ma distruge prin intensitatea ei, prin incertitudinile in care ma arunca si din care incerc cu disperare sa ma desprind, insa nu reusesc.

Oriunde ma aflu ma obsedeaza un gand, oare cei din jurul meu stiu prin ce trec eu? Si oare cati din oamenii care trec pe strada au o poveste a lor? Un mic secret desprins parca dintr-alta viata, dintr-o viata paralela. Intotdeauna credem ca povestea noastra de dragoste este cea mai frumoasa, mai intensa si incomparabila cu celelalte. Este chiar asa? La ce varsta intalnesti fluturasi in stomac, nopti pierdute de dor sau disperare? Exista o varsta anume? Pana la 30 de ani m-am intalnit cu “iubirea” adolescentina, mai apoi cu “marea dragoste” si acum traiesc dragostea pasionala, nebuna, plina de momente de beatitudine, in care nu stiu cum sa-i multumesc Celui de sus pentru clipa providentiala care a facut sa ne intalnim, dar plina, in egala masura, de momente dureroase starnite de gelozii si inchipuri terorizante. Traiesc stari de contradictie totala in care plang de fericire, gandindu-ma cat de norocasa sunt ca am parte de o asemenea iubire, insa am si momente in care plang, blamand aceeasi iubire, poate, pentru aparitia ei in viata mea intr-un moment total inoportun. Sau poate acest moment al serendipitatii a facut-o sa fie astfel.

---