Dragoste virtuala

Inca nu vorbisem la telefon, asa ca m-am hotarat sa sun pe numarul de pe care imi trimitea sms-uri. Telefonul a fost inchis toata ziua, dar mi-a trimis mesajele si-n acea zi, deci isi deschidea mobilul doar ca sa-mi scrie. Ce fel de om ar face asa ceva? Ma simteam bulversata si nu vroiam sa accept adevarul...
Cand l-am confruntat cu nedumeririle mele, a zis ca o sa inteleg eu mai tarziu. Am insistat, stateam si plangeam in fata calculatorului, eram intr-o stare depresiva cum nu mai simtisem demult. El continua sa-mi spuna lucruri minunate, cum ca sunt singura femeie pe care chiar a reusit sa o inteleaga, ca se simte fericit si, la randul lui, inteles atunci cand vorbeste cu mine. In seara aceea a confruntarilor, am facut pentru prima data dragoste, virtual, pe net. Nu va pot descrie senzatia, e atat de ciudat… Esti singur si in acelasi timp nu esti, parca esti legat la ochi, parca faci dragoste ca un orb, pe intuneric bezna, legat de maini si de picioare, neputand sa simti nicio atingere fierbinte, niciun sarut umed, si totusi simti total emotia, apropierea, dorinta…

Ma schimbasem, nu mai vroiam sa ies in oras, tot ce ma punea in miscare in timpul in care nu eram la facultate sau job erau intalnirile virtuale cu el, conversatiile noastre interminabile si complimentele lui pline de pasiune, pe care nu mi le mai spusese nimeni, niciodata. Erau seri in care plangeam, singura in camera mea, si seri in care faceam dragoste, aproape ca un cuplu real. Dar simteam ca nu mai pot suporta tensiunea: cine era Dan, in realitate? Apogeul suferintei mele a fost atunci cand i-am spus ca in weekend vin la Barcelona, iar el mi-a spus un NU vehement, categoric. L-am intrebat: Bine, atunci cand? Iar el a spus: Mai incolo, hai sa mai asteptam… Asta dupa patru luni de chatuit in fiecare seara, 3-4 ore, sms-uri, destainuiri, complicitate, sentimente…