In primul rand, imi voi incepe povestirea spunand ca stiu prea bine ca am gresit. Acum, la 26 de ani, stiu ca am gresit de multe ori, am ales calea care nu avea decat sa imi faca rau si sa ma arunce in cele mai negre vagauni ale vietii. Dar ce altceva puteam sa fac, cand aveam 19 ani, eram un copil nestiutor dintr-o tara subdezvoltata si imi doream enorm sa razbesc in viata, sa-mi fac un rost?

Par deshidratat, aspru si lipsit de stralucire? Am gasit solutia!
Imediat ce am terminat liceul, un prieten bun mi-a spus ca anul acela va pleca in Canada, intr-un orasel in care exista o comunitate de romani si in care isi poate gasi usor de lucru. Aici, in Romania, spunea el – nimeni nu mai are nicio sansa. Salariile erau mici, somajul mare, eu nu prea aveam perspective dupa ce am absolvit un liceu necunoscut, dintr-un oras mic, asa ca tot ce imi povestea el despre Canada suna ca un basm de neimaginat. Imi spunea cum acolo oamenii se ajuta intre ei si sunt buni, cum oricine isi gaseste loc de munca, indiferent de pregatire, indiferent de locul din care provine… Eram din ce in ce mai fascinata de povestile lui, asa ca l-am rugat sa ma ajute si pe mine sa plec cu el. Pe atunci nu ma pricepeam la vize, acte, pasapoarte, spagi si lucruri de genul asta, asa ca nu mi-am dat seama decat foarte tarziu care a fost costul acestei plecari ale mele, cu acte ilegale, cumparate de la oameni care isi cladesc existenta pe astfel de lucruri.

In 2002 am ajuns in Canada impreuna cu acel prieten bun. Am reusit sa gasim o camera pe care o imparteam cu alti 3 romani undeva intr-un orasel aproape de Toronto. Eram depasita de situatie, dar ma bucuram ca eram intr-o tara noua, cu posibilitati enorme. Inca de a doua zi, una dintre fetele cu care stateam in studio mi-a spus sa vin cu ea, ca mi-a gasit de munca. Ea facea naveta in fiecare zi pana in oras, asa ca m-a luat cu ea. Odata ajunse in oras, m-a dus la o casa superba, cum n-am vazut decat in filme si mi-a spus ca acolo aveam eu sa lucrez incepand din acea zi, ca menajera. Mi-a picat cerul in cap cand am auzit asta… Pentru ca niciodata nu imi imaginasem ca o sa devin intr-o zi menajera. Eu speram multe, ca o sa strang bani pentru facultate in Cluj sau poate chiar Bucuresti, asa ca gandul asta a fost singurul care m-a facut sa raman… plus faptul ca nu aveam cum sa ma intorc singura de acolo, avand in vedere ca nu aveam acte.

Dragoste in cuvinte: Citate inspirationale pentru povesti de dragoste nemuritoare
Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: