Copilul - supus, prieten sau stapin?

Menþionez, de la inceput, cã nu am copii. Iar dacã aº fi avut, nici nu mi-ar fi trecut prin minte sã scriu un text ca acesta, cuprinsã fiind, cu siguranþã, de aburii divini ai miracolului de a fi mamã. Aºa cã imi dau dreptul sã mã frãmint acum, cit mai aºtept la poarta unui destin binecuvintat cu urmaºi. Acum cit mai pot avea, fãrã voia mea, un grãunte de obiectivitate in opinii. Cunosc, in schimb, femei mãritate, cu soþi iubitori ºi ciþiva prunci agãþaþi de fustã, femei fãrã noroc, dar cãrora iubirea apusã le-a lãsat de minã, dulce povarã, fetiþe bãlaie ºi bãieþei nãzdrãvani ºi femei ce au ales, obosite de cãutarea unei perechi perfecte, sã-ºi creascã singure copiii rezultaþi in urma nopþilor de amor cu scop reproductiv premeditat. La rindul meu sint copilul unor pãrinþi ce m-au crescut aºa cum sincer credeau cã-i cel mai bine. Mama-mi dãdea palme la fund cind nu eram cuminte ºi ciocolatã chinezeascã, ca desert, in restul timpului. Tata mã ajuta la matematicã, citea mindru, la petreceri, poeziile compuse stingaci, de mine, dar imi aducea aminte, cu o voce baritonalã care-mi declanºa lacrimile, cã nu am voie sã-l contrazic. Am invãþat, de micã, sã-i salut prima pe bãtrini, sã nu mint, sã nu aleg bucata cea mai mare de pe masã. Sã nu rãspund obraznic, sã nu am ultimul cuvint in discuþiile cu cei mari. Sã nu cer, sã nu pretind, sã nu reclam fãrã temei. ªi-am incãlcat aceste reguli, in copilãrie, dar cu sfialã. Cu teama de a nu fi certatã, cu groaza de a nu mã face de ruºine. Iar ele mi-au creionat, pesemne, temperamentul de azi. ªi evit sã cer, sã pretind, sã reclam, citeodata chiar cu temei, intr-o lume in care cei mai aplaudaþi oameni sunt cei care ºtiu sã convingã, ºtiu sã vindã ºi sã se vindã scump, ºtiu sã-ºi cearã drepturile rãspicat. Mã uit la copiii de grãdiniþã ai unor femei din preajma mea ºi nu mã pot obiºnui cu priveliºtea. Mã uit la emisiuni ca “Super Nanny” ºi mã crucesc. Þinci ce abia silabisesc þipã cãtre pãrinþi cu ochii injectaþi de urã. Copii de ºcoalã iºi insultã bunicii, se tãvãlesc pe jos dacã nu li se face pe plac, iar pãrinþii ridicã din umeri a jale ºi a neputinþã. Bãtaia e interzisã prin lege (iar ãsta e un lucru bun!), comunicarea de la egal la egal e incurajatã (asta, sincer, nu ºtiu cit e de bine) iar tinerii pãrinþi sint forþaþi sã uite vechile repere de educaþie ºi sã se adapteze celor noi. Pe de altã parte, copiii de azi au mai mult curaj, mai multã personalitate, mai multã tãrie de a-i infrunta pe cei din jur ºi de a-ºi face cunoscute opiniile. Obrãznicia preºcolarã este, poate, o temelie necesarã pentru a putea supravieþui, in viitor, intr-o societate concurenþialã. Sã fie asta o consolare, insã, pentru mama ce se lasã lovitã, farã a riposta, de cãtre pumnii mici ai pruncului sãu? Pentru familiile ce cautã azi, flancate de armate de psihologi, tonul potrivit pentru a comunica ºi a ajunge la sufletele zbuciumate ale copiilor lor?