Am ajuns sa ma detest

Toata increderea in mine a disaparut, ma simteam cea mai urata femeie de pe pamant. Cu toate ca am intrat in vorba cu unele din ele si mi-am dat seama ca nu e mare lucru de capul lor, ca moda, tratamentele cosmetice, masinile, parfumurile sunt principalele lor subiecte de discutie, ca banii sunt totul pentru ele, tot n-am reusit sa imi revin, sa pot sa zambesc. Impactul fusese mult prea puternic pentru mine.

Iesirile noastre au continuat, cu toate ca pentru mine erau pura tortura. Si astfel oglinda devenise cel mai mare dusman al meu. Ma priveam si nu vedeam decat celulita, sanii mici, dintii alb-galbui, imperfectiunile tenului si nimic frumos. Ma transformasem intr-o fiinta detestabila, intr-un monstru incat ajunsesem sa il ignor pe Sergiu, facand orice pentru a nu ma mai intalni cu el. Nu puteaam sa ii spun motivul, credeam ca ma injosesc daca ma confesez lui, ca nu m-ar fi inteles, ca poate m-ar fi parasit. Asa gandeam atunci.

Ma izolasem in casa, ma refugiasem in tigari, nu suportam sa ma mai privesc in oglinda. Imi era mila si sila de mine si cu toate acestea ma uram, ma detestam. Orice faceam, oricum ma imbracam, oricat ma machiam, simteam ca nu voi ajunge niciodata la inaltimea lui Sergiu si implicit a lumii lui. Plangeam ingrozitor si imi blestemam soarta. Realitatea parea mult prea dura, prea cruda. Dintr-o prietena ma transformasem intr-o adevarata dusmanca, cu care nici nu aveam taria de a lupta. Simteam doar oboseala si gustul lacrimilor…

Intr-un final, dupa multe insistente si cautari, Sergiu s-a resemnat, a abandonat lupta. Il pierdusem si, desi stiam ca nu era prea tarziu sa il recastig, nu mai vroiam. Il asociam cu toata extravaganta in care patrunsesem candva, cu toata mondenitatea si luxul in care nu ma regaseam. Asa ca l-am lasat sa plece, privind totusi mult timp inapoi.

Imi era ciuda, dar mai rau imi faceam daca as fi continuat relatia malefica, distructiva pentru psihicul meu.

Dupa o lunga perioada de timp, in care ma condamnasem si practic imi cerusem osanda, mi-am revenit. Facusem o adevarata depresie, motiv pentru care am apelat si la psiholog. Treptat, am inceput sa ma iubesc si sa ma accept din nou asa cum sunt, cu bune si cu rele. Medical m-a facut sa realizez ca pe lumea asta sunt oameni orbi, surzi, suferinzi de diferite handicapuri care poate se bucura de viata mai mult decat mine, care traiesc clipa in nenorocirea lor si nu se compara cu altii, oameni care se multumesc cu cat au si sunt impacati cu ei insisi.

---