Golful dorintelor despre iubire

Undeva in Levant, in vremea povestilor de demult, era un trib ce traia din pastorit, la marginea unui codru de cedri, nu departe de mare. De cu zori toti oamenii aceia porneau cu turmele lor de capre pe nesfarsitele pajisti verzi, petrecuti, pana ce se pierdeau in zare, de privirile iubitoarelor sotii. Cum ultimul clopot zglobiu se stingea, sotiile ii zoreau pe copii sa se spele si se apucau de ceea ce stiau cel mai bine si pentru care mestesug li se dusese faima. Teseau. Se depanau povesti in timp ce fuioarele torceau si degete indemanatice treceau firele prin urzeli, dand fiinta unor nemaipomenite tesaturi de lana, vestite in tot tinutul. Se zvonea ca tesaturile prindeau acele minunate povesti, spuse de femei, intre firele lor. Povestile nu erau nici una la fel ca alta, si de aceea fiecare bucata de panza care iesea din mainile maiestre era unica. Copiii stateau pe aproape si ciuleau vrajiti urechile, in timp ce pregateau ghemele de fire divers colorate. Nimeni nu cerea o anumita culoare, dar manutele copiilor nimereau fara gres exact nuanta potrivita de fiecare data.

Zilele, apoi saptamanile si mai apoi lunile incepura sa treaca. Era liniste si toti isi vedeau de treaba si lucrurile pareau bune. Pretul primit de pastori pe tesaturi era doar cu putin mai mic, iar garda ce se afla in satul lor era prietenoasa si adesea isi uita sulitele si se pierdeau, alaturi de copii, in mrejele povestilor care se topeau intre fire. Aati era mereu intunecata si, din mainile ei, incepusera sa apara niste panze care intristau de indata inima celui care le atingea. Nimeni nu le voia si ramaneau nevandute, adunandu-se vraf. Aati le privea si ofta si, intr-o zi, inceta lucrul si porni spre mare. Sezu pe malul acelui golf, privind cu ochi goi spre zare, in timp ce degetele i se inclestau de firele de iarba lungi si tari.

Atunci, Aati, nemaiputand indura inima care-i plangea, incepu sa faca singurul lucru pe care-l stia. A inceput sa impleteasca mici barcute din fire lungi de iarba si, sarutandu-le, sa le trimita pe apa. Barcile ei incepura sa pluteasca, alunecand tot mai departe si oricine trecea pe acolo le putea vedea. Doar cand se lasa seara revenea Aati in sat, fara nici un cuvant, abia atingandu-se de mancare.

Cei doi frati, strabatusera multa cale si, de cum ajungeau in dreptul vreunei insule, Preas se ridica in picioare si o cerceta cu ochii copilariei, incercand sa vada ceva care sa se potriveasca cu povestea de pe buzele mamei sale. Privea indelung, apoi clatina din cap cu tristete si se aseza la loc. Saami ofta si nu-l intreba nimic, nu voia cu nici un chip sa-i zdruncine bruma aceea de incredere care-l insufletea pe fratele sau.Daca era vant, ridicau panza barcii, iar daca nu, luau vaslele in maini si porneau mereu mai departe. Seara, cand mancau, vorbeau de Aati, descriindu-i frumusetea si oftau impreuna.

Intr-o zi, ajunsi in dreptul unei insule, Saami vazu chipul fratelui sau iluminandu-se si stiu ca ajunsesera. Trasera barca pe tarm, minunandu-se de multimea de sfaramaturi de vase de tot felul care erau aruncate de valuri pe tarm. Nu stiau daca sa se bucure sau sa se teama ca ajunsesera. Poate nu vor mai reusi sa plece de aici. Cercetau cu ochii atat prin copaci dupa acea nemaipomenita lana de smarald, dar si spre cer, dupa acele blestemate pasari, iar mainile li se inclestau pe arcuri. A treia zi, Saami zari pe o creanga, sus de tot, in cel mai inalt copac, lana de smarald. Chibzuira ca Preas sa se urce dupa ea, fiind mai sprinten si mai usor, iar Saami sa-l pazeasca de jos cu arcul, gata sa traga in orice pasare s-ar fi ivit.

Citește și:

Kudika
23 Decembrie 2008

Echipa Kudika