Golful dorintelor despre iubire

Undeva in Levant, in vremea povestilor de demult, era un trib ce traia din pastorit, la marginea unui codru de cedri, nu departe de mare. De cu zori toti oamenii aceia porneau cu turmele lor de capre pe nesfarsitele pajisti verzi, petrecuti, pana ce se pierdeau in zare, de privirile iubitoarelor sotii. Cum ultimul clopot zglobiu se stingea, sotiile ii zoreau pe copii sa se spele si se apucau de ceea ce stiau cel mai bine si pentru care mestesug li se dusese faima. Teseau. Se depanau povesti in timp ce fuioarele torceau si degete indemanatice treceau firele prin urzeli, dand fiinta unor nemaipomenite tesaturi de lana, vestite in tot tinutul. Se zvonea ca tesaturile prindeau acele minunate povesti, spuse de femei, intre firele lor. Povestile nu erau nici una la fel ca alta, si de aceea fiecare bucata de panza care iesea din mainile maiestre era unica. Copiii stateau pe aproape si ciuleau vrajiti urechile, in timp ce pregateau ghemele de fire divers colorate. Nimeni nu cerea o anumita culoare, dar manutele copiilor nimereau fara gres exact nuanta potrivita de fiecare data.

Sarira in barca, vaslind energic si vazand, cu incantare, cum stolul de pasari, ajuns la tarm, se opreste si se inalta in vazduh, neapropiindu-se de ei. Pluteau in aer, mult deasupra lor si se invarteau in cercuri. Era un cor asurzitor de croncanituri, o larma de nedescris, dar cei doi frati se priveau si zambeau in timp ce vasleau. Cand insula se pierdu la orizont nu mai vazura nici urma din acele pasari si se pornira sa rada, eliberand prin hohote toata teama din suflet. Saami pipai si el, in sfarsit, neasemuita lana, minunandu-se de stralucirea ei verde. Adevarat graise acea vrajitoare din poveste.

Trecura cateva zile pana cand isi dadura seama ca ceva nu e in ordine. Insula blestemata si stolul de pasari se tot vedea aparand la orizont. Se invarteau in cerc. Cum vedeau insula, intorceau barca cu spatele la ea si incercau sa tina acea directie, doar ca, multe ceasuri mai tarziu, s-o vada aparand, din nou, in fata lor. Zilele treceau si nu reuseau de fel sa scape de acel loc. Euforia facu loc disperarii. Mai ales Preas parea sa se adanceasca din ce in ce mai tare in tenebrele deznadejdii. Dupa inca o saptamana, Saami il vazu pe fratele sau, cu lacrimi in ochi, cum se ridica in picioare si se lasa sa alunece peste bord in volbura apelor, fara nici un cuvant. Saami nu ezita nici o clipa si sari dupa fratele sau. Apa care-l impresura parea sa-l traga spre fund, picurandu-i in suflet o ciudata impacare si o liniste pe care, probabil, o simt oamenii cu doar o clipa inaintea nefiintei. Saami, insa, fiind mai tare de cap, nu lua seama la toate astea si se lupta cu totul, smulgandu-l pe Preas apelor carora parea ca se abandonase.

Il urca in barca si il usca cu o panza. Ii umezi buzele cu apa dulce si-i tinu capul in bratele sale puternice. Se ruga ca fratele sau sa fie teafar si ca ei sa scape din acel loc. Intr-un tarziu, Preas isi reveni si, privindu-l pe fratele sau, ii zambi.

- Saami, ce m-as face fara tine ? Mi-ai salvat din nou viata. Cum as putea sa-ti multumesc ?
- Taci, nu trebuie sa faci nimic. Doar sunt fratele tau.
- Saami, daca vreodata scapam de aici, sa stii ca o meriti mai mult pa Aati. Vreau sa fie a ta, dar sa-mi juri ca o vei iubi si vei avea grija de ea, ca de ochii din cap.

Citește și:

Kudika
23 Decembrie 2008

Echipa Kudika