Când n-ai altceva de făcut, zic să te apuci să fii fericită!

Pe ăștia mai pudici și cu șuruburi prea bine înfipte în moralități închipuite, vă invit, de asemenea, să treceți peste faptul că e film cu băieți care se pupă. Și băieții se pupă câteodată și, văleu Doamne, se iubesc. Nu despre asta e filmul, să știți. E despre iubit cu toată patima tinereții, e despre bătut câmpuri în tălpile goale și despre despărțit valuri de lacuri reci cu mâini înfierbântate.

M-a pus pe gânduri, zău, minunăția asta de film viu. În general, nu plâng la filme. La astea la care se plânge în cor, pun pauză și le las așa. N-am văzut nici The Notebook, nu am suspinat la Pretty Woman iar Romeo și Julieta mi se par doi copii tolomaci glorificați. Am plâns, în schimb, la Call me by your name ca la exorcism. Am scos din mine, prin lacrimi și sughițuri, toți anii în care am uitat de bucuriile astea mici ale vieții. De mersul desculț prin iarbă, de foșnit printre degete frunzele uscate, de adunat mănunchiuri de bălării cu floricele mici și colorate în vârf. Atât mi-s de străine imaginile astea idilice încât nici degetele nu știu să le scrie bine din tastaura. Dar au fost cândva acolo, în mine, le-am trăit și am scris despre ele cu aceleași degete cu care scriu astăzi mai des măscări decât cuvinte de alint.

Ca să vă fac un rezumat la rezumat, filmul ăsta mi-a amintit să fiu fericită. Mai mult de atât, mi-a amintit să fiu recunoscătoare pentru toți oamenii din viața mea, oricât de scurtă le-ar fi șederea, și pentru toate lucrurile frumoase pe care le trăiesc, oricât de superficiale ar fi.

Ca fiecare dintre noi, am o prietenă care pare că trăiește într-un basm, dacă te iei strict după pagina ei de Facebook. Se plimbă în toată lumea, are un job care îi oferă un salariu zdravăn iar Făt cel mai Frumos a cerut-o de nevastă, clișeizat și înduioșător, de față cu toți prietenii ei. Făt-Frumos, la rândul lui, e frumușel, e deștept și descurcăreț și, după cum spun gurile rele, o iubește de te ia cu leșin. Cu toate astea, n-am mai văzut-o zâmbind nici nu mai știu de când. În ciuda listei de minunății înșirate mai sus, fătuța asta e tristă până în oase. A reușit, printr-o formulă pe care aparent o aplicăm toți, să își pună fericirea pe hold. Dacă o întrebi ce o nemulțumește, n-ar ști să îți spună. Ar bate cu pumnul în masă și mi-ar declama, încruntată și în gura mare, că e fericită. Ce, pare ea că nu e fericită? Că e fericită. FE-RI-CI-TĂ! Se aude până în spate cât e de fericită?

Mi-am amintit, deci, litania pe care v-o scriu și pe care v-o împărtășesc de fiecare dată când am ocazia: fericire vine din interior. Vine din recunoștință și din puterea de a te ierta pe tine și pe alții. Nu îți vine pe 15, când intră salariul și nici când îți cumperi bilete de avion spre țări calde. Dacă nu îți asumi conștient, în fiecare zi, fericirea ca pe o alegere, nu o să ajungi la ea. Sigur, nu sugerez că ar trebui să umblăm cu capul în nori în permanență, ca într-un delir tembel. Spun doar că până când nu o să exersăm fericirea lucrurilor mărunte, orice altceva e vânare de vânt.

Foto prima pagina Dmitry A/ Shutterstock

Carmen Ioana Olteanu
8 Februarie 2018

Urmareste-o pe Carmen Ioana Olteanu

Carmen este redactor-șef Kudika.ro și scrie de când își aduce aminte. A început cu integrame sustrase pe furiș de la tatăl ei și 30 de ani mai târziu se relaxează...