Dilmele lui Carmen: Ați prins loc în față la Mântuire?

Apartenența mea spirituală e greu de definit. E o chestiune foarte intimă, încă destul de ambiguă și însumată din multe culturi ale lumii.

Îmi amintesc exact anul în care am încetat să mai merg la biserică. Era într-o Sâmbată Mare, la slujba de Înviere și eram în anii adolescenței iar preotul ieșea din altar cu lumânarea aprinsă cântând nazal ”Veniți să luați lumina!”. Stop cadru, vă rog, pe fețele oamenilor din biserică. Ceva s-a pornit în ei atunci, ceva profund românesc și greșit: năvala.

- Mai în față, mamă, mai în față, mă împingea de zor de la spate o mamaie, să prindem și noi lumină.

Foto Creativa Images/ Shutterstock

Lumina Paștelui, așadar, pare că are mai puțină însemnătate dumnezeiască și mai multă lumească. De ce să își aprindă lumânarea de la ceilalți oameni, așa cum în mod simbolic îndemna Iisus, când putea la fel de bine să aprindă direct de la preot, dând năvală la o parte pe cine îi stătea în cale.

Am întrebat-o atunci de ce nu așteaptă, ca cei mai mulți dintre noi, să își aprindă lumânarea de la cineva din apropierea ei și trebuie neapărat de la preot? Că așa e bine, mamă, să fim mai aproape de Iisus, să ai mereu lumânarea în casă că e bună la trăznete și boli. Cu o lucire sălbatică în ochi, a dat ghionturi, a călcat pe picioare și a împins pe oricine stătea între ea și primul loc în față la Mântuire. Nu ca să își mânuiască sufletul, nu ca să ajute pe cineva în nevoie, nu sa poarte pe brațe un creștin neputincios, ci ca să își aprindă lumânarea paratrăznet de la preot.

Spuneți-mi, vă rog, de unde ipocrizia asta? Ești mai aproape de Dumnezeu dacă îți calci semenii în picioare dar te vede preotul la slujbă în frunte, ca păduchele? De asta se duc oamenii la biserică, să fie siguri că intră pe short list la mântuire?

"Când vă rugați, nu fiți ca fătarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevarat grăiesc vouă: și-au luat plata lor.”

Dacă femeia de care vă povestesc ar fi fost una singură, poate că nu m-ar fi amărât atât de tare dar cei mai multi oameni au avut același instinct. Mai în față, mamă, mai în față să luăm lumină. Luați degeaba lumină când în mințile și inimile voastre e beznă.

Acest ”mai în față” e prezent peste tot în jurul nostru dar e cu atât mai grețos atunci când e însoțit de un soi trufaș de pioșenie doar din vorbe, de postul ținut cu bătaie de pumn în piept, de condica semnată duminică de duminică la biserică doar de dragul actelor de prezență.

Există un soi de plăcere bolnăvicioasă în martiriul acesta închipuit, o îngâmfare care seacă sufletul. Nu pomelnicele, nu banii aruncați în cutia milei, nu colivele colorate, straiele din aur, pomenile pantagruelice și mausoleele ne apropie de Dumnezeu, ci dragostea față de oameni.

Vi-l imaginați pe Iisus printre apostoli, îmbrăcat in brocart, cu inele de aur pe degete, îndemnându-i să rupă bilete la intrare la eventul anului, Predica de pe Munte? Îl vedeți cerând temple aurite ca să alunece mântuirea mai ușor în suflet?

Iubirea asta de care vă povestesc nu iese din piatră seacă și nici nu cade din cer de Paște și de Crăciun, ci ca-n toate cele, este o alegere conștientă pe care trebuie să o facem zilnic și care pleacă de la gesturi mici, mărunte, mărunțele.

Dintre toate figurile religioase mari, Iisus e cel mai aproape de sufletul meu și-l numesc, mai în glumă, mai în serios, primul hipiot al lumii. Ceva îmi spune că nu s-ar oțărî la mine, ci mai degraba mi-ar face complice cu ochiul.

Foto prima pagina laura. h/ Shutterstock

---