Ecstazy, ultima oara in Green Hours

In schimb, glumite si meta-referinte umplu timpii, artificii regizorale – transferul atentiei de la scena la bar si pe culoarul dintre ele – si visuals-uri trezesc pe nesimtite semne de-ntrebare si interpretari... toate, elemente care se leaga intr-o perspectiva nebuloasa asupra trairilor protagonistei, la fel de tulbure ca propria ei stare. Mira isi cheama amintirile cu o voce de copil – maturizat prea devreme – peste capetele spectatorilor, si le pune in scena, conversandu-se si interactionand cu aparitiile, Manu, Barbu, tata etc.. Ce-i drept, impreuna cu ele, ea schiteaza o istorie atat de previzibila pentru spectatorul contemporan mai blazat incat o ghicim inspirata dintr-un adevar prezent pe toate drumurile. Insa acolo unde naratiunea dezamageste printr-o lipsa de inventivitate, naratoarea adapa nevoia de insolit.

---