Tăcerea era plină de sens în tribul Lakota, iar acordarea unui moment de tăcere înainte de a vorbi însemna nu doar politețe dar și respectarea regulii care presupune că mai întâi gândești și apoi vorbești. 

Vechile popoare ale lumii posedă o înțelepciune încă actuală, care ne poate face viața mai bună. Unul dintre șefii de tribi ale clanului Dakota, populația indigenă din Statele Unite, povestește cum apropierea de natură și tăcerea îi ajuta pe oameni să trăiască o viață împlinită.

Lauda, măgulirea, manierele exagerate și cuvinte alese nu făceau parte din codul de politețe al indienilor Lakota. Manierele exagerate erau interpretate ca lipsite de sinceriate iar persoana care vorbea tot timpul, considerată nepoliticoasă și naivă. Conversațiile aveau loc pe îndelete.

Copiii erau învățați că adevărata politețe este definită prin acțiuni și nu priin cuvinte. Niciodată nu li se permitea să treacă printre foc și persoana mai în vârstă sau un vizitator, să vorbească în timp ce ceilalți vorbeau sau să facă haz de o persoană cu handicap sau desfigurată.

Tăcerea era plină de sens în tribul Lakota, iar acordarea unui moment de tăcere înainte de a vorbi însemna nu doar politețe dar și respectarea regulii care presupune că mai întâi gândești și apoi vorbești.

Nu ne-am gândit la câmpiile nesfârșit, la frumoasele dealuri arcuite, la vârtejurile apelor ca la o „sălbatice”. Numai pentru omul alb natura reprezenta o „sălbăticie” și doar el o vedea „infestată” cu animale „sălbatice” și oameni „sălbatici”. Pentru noi, Pământul a însemnat întotdeauna bogăție și binecuvântare.

Acest concept al vieții și al relațiilor sale a fost umanizant și i-a conferit Lakota o dragoste obișnuită. Îi umplea ființa cu bucuria și misterul de a trăi; i-a dat reverență pentru toată viața; a făcut un loc pentru toate lucrurile din schema existenței cu o importanță egală pentru toți.

Bătrânul Lakota era înțelept. Știa că inima unui om, departe de natură, devine grea. Știa că lipsa de respect pentru tot ceea ce este viu și crește, pentru viețuitoar, duce la lipsa de respect față de oameni. Așa că și-a păstrat copiii aproape de influența benefică a naturii.

Era bine ca pielea să atingă pământul, iar bătrânilor îi plăcea să-și scoată mocasinii și să meargă cu picioarele goale pe pământul sacru. Bătrânul indian încă stă pe pământ în loc să se așeze departe de viața sa dătăoare de forță. Pentru el, a sta sau a se culca pe pământ înseamnă a fi capabil să gândească mai profund, să simtă mai mult și să deslușească misterele vieții.

Featured foto by alexan888 via Shutterstock

Vizionare placuta

Iti place acest articol? Recomanda-l prietenilor: