Sunt lucruri despre care nu vorbim. Cel putin nu intre noi, nu cu cei apropiati, nu cu cei iubiti… si cu siguranta nu cu partenerul. Avem cercuri de prieteni carora le putem spune ceva si grupuri de amici carora le putem face alt soi de marturisiri. Dar tot orice, cu toti… nu reusim. Asa ca apelam la unul sau la altul in functie de natura problemei.

Nu vorbim niciodata, spre exemplu, cu iubitul despre bolile cu transmitere sexuala. Sau vorbim: “Ai?” “N-am”. Si schimbam subiectul.

Nu vorbim despre sex. Ori, daca vorbim, nu spunem adevarul. Sau daca il spunem, este siguranta diferit pentru fiecare. Iar daca (Fereasca Sfantul!) se vorbeste despre acest subiect in jur, ei bine, ori si cat de flexibile in gandire ne-am considera, rosim pana in varful urechilor si ne umfla rasul.

Mai grav decat toate, este ca nu vorbim despre ceea ce ne roade: nu vorbim despre framantarile noastre, nu vorbim despre complexele pe care le avem si refuzam sa ne acceptam problemele ca fiind ale noastre – apelam din ce in ce mai frecvent la tehnica strutului: daca nu vad, nu exista. Iar daca exista si nu ma uit, mai mult ca sigur ca mai devreme sau mai tarziu va disparea.

Saptamana trecuta, intr-un cadru restrans, incojurata de prietene, am incercat sa ne marturisim reciproc cele mai ascunse temeri si secrete. Pe scurt: una este prea grasa, alta prea slaba, alta avea nasul stramb, alta avea o alunita anapoda, si inca una isi numara parantezele dintre gambe. Niciuna, dar absolut niciuna, nu era multumita de felul in care o lasase Dumnezeu. Ne cunoastem de zeci de ani, insa niciodata nu am stiut de complexele lor: pentru ca, pe langa faptul ca fiecare face tot posibilul sa isi ascunda cat mai bine defectul, ajunge sa il si nege.

Pana aici… nimic gresit. Din pacate, insa, nimic nu dispare total. In profunzime complexul se pastreaza in conditii optime. Se amplifica incet, dar sigur si sfarseste prin a da nastere unor frustari pe cat de stupide in origini, pe atat de problematice prin rezultat. Invinuind defectul (sau mai frecvent, ceea ce tu consideri ca fiind defect), ajungi sa inlaturi adevaratul motiv.

Spre exemplu, prietena cu paranteze arunca vina pe picioare ori de cate ori un barbat o paraseste. La un moment dat a presupus ca a ratat un interviu grozav din cauza picioarelor imperfecte. Nu s-a gandit niciodata ca barbati o parasesc din cauza ca e timida. Sau ca la respectivul interviu pur si simplu nu s-a descurcat. Ca trebuie sa mai lucreze la increderea in sine si nu la muschii tibiali.

Complexe exista. Toti le avem. Dar le negam. Iar consecintele se vad te miri pe unde. In plus, romanul, prin definitie, refuza ajutorul, fie ca acesta vine din partea prietenilor sau de la specialisti. Noi nu mergem la psiholog… iar daca mergem, nu spunem nimanui. Iar daca spunem, suntem acuzati ca am fi nebuni. Deci nu le spunem. Pentru ca pana la urma si a merge la un psiholog pentru a-ti trata complexele, poate deveni un complex…
Toate editorialele Kudika »