In jur de 8000 de oameni cauta in fiecare saptamana pe Google numele Monicai Columbeanu. Ce-or vrea sa gaseasca? N-am stat sa urmaresc, dar cred ca fata asta e maritata de mai bine de un an: scandalul caciulii-geanta, al gaurii de cheie si al clipurilor de pe dc++ a apus. Ca se mai gaseste vreunul care sa stea sa filmeze pustoaice cu parul lung pe care le boteaza Monica (doar e nume la moda!), ca se gasesc nspe reviste care sa o traga in poze pe fosta Gabor doar de dragul unui tiraj mai de Doamne-ajuta, ca o fugaresc reporterii sperand sa mai suga vreun cuvant usor de rastalmacit… astea se intampla si se vor intampla mereu… pentru ca fiecare dintre noi, cei care fac presa, suntem aici pentru a scrie ceea ce ne cer cititorii. Ceea ce ma aduce la intrebarea initiala: de ce (mai) vor oamenii sa citeasca despre Moni? Oare nu s-au saturat de toate barfele, mai mult sau mai putin adevarate, care au circulat pe seama ei?

Marturisesc ca in urma cu ceva timp, scandalul Moni starnise in mine o adevarata fobie. Pentru ca si eu eram pe atunci indragostita de un barbat mai in varsta decat mine. E drept, nu la fel de bogat precum Columbeanu, nici la fel de batran si cu siguranta nu cu aceleasi atribute fizice. Nu-mi era teama ca o tara intreaga va arata cu degetul spre mine, ci doar ca familia si prietenii mei vor fi altfel. Si au fost… Pentru ca nu stiu cum se face, dar majoritatea celor dragi iti sunt alaturi numai atunci cand iti este rau. Daca, fereasca Sfantul, te indragostesti si esti fericita alaturi de un om care iese din tipare, atunci exact aceia care ti-au fost aproape in cele mai rele momente se gasesc sa explice, frecvent prin spatele tau, in fel si chip relatia ta. Am suferit mult din cauza ca eram fericita – pentru ca fericirea mea incomoda. Si pentru a gasi un pretext pentru acest ghimpe, oamenii se leaga de ceea ce este mai evident si mai accesibil: diferenta de varsta este un exemplu. Distanta, un altul. Diferentele de statut financiar – preferatul.

Dar sa revenim la ce vrea sa citeasca toata lumea: cum o fi domne sa fii Moni?

Cred ca daca ai vreo 15 ani, e bine. Nu de alta, dar tin minte ca pana la aceasta varsta toata viata mea se invartea numai in jurul pantofilor de firma si a gadget-urilor ultimul racnet (Moni le are pe toate acestea).

Odata trecuta de adolescenta, incepi sa-ti doresti altceva: fie o cariera stralucita (Moni e model international), fie familie – un sot, un copil (cred ca jumatate din populatia Romaniei stie data nasterii Irinei Columbeanu).

Teoretic, Moni e o femeie fericita. O fi. Probabil ca din acest motiv o invidiaza saptamanal vreo 8000 de oameni.

Am realizat apoi ca multi oameni nefericiti au ceea ce are Moni. Si ca multi care nu au nimic din toate acestea au pofta de viata mai mult decat toti columbenii insumati. Mi-am amintit ca nicio pereche de pantofi din lume nu-mi poate oferi satisfactia unei batai cu perne. Ca fostul meu iubit, cel despre care vorbeam mai sus, cauta nume pentru viitorul nostru potential copil, dar nu gasea timp nici sa soarba alaturi de mine o cafea. Ca mergeam in parc singura in weekend pentru ca el lucra si pentru ca oricum “parcul este un loc pentru copii”. Ca mi-era dor sa ma plimb cu rolele, mi-era dor sa ies in cluburi, mi-era dor sa rad cu fetele la o petrecere in pijamale.

De ce nu cred eu ca e bine sa fii Moni? Pentru ca fiecare varsta isi are obiceiurile ei. Pentru ca indiferent cat iubesti si/sau esti iubita, nu poti trece peste aceste diferente. Mai devreme sau (din pacate) mai tarziu, ajungi sa realizezi ca vrei mai mult sau macar altceva. Ca vrei in parc, sau vrei sa (mai) fii putin copil, sau vrei sa nu te simti inferioara unui om care are 10-20 de ani de cariera in fata ta. Stiu ca veti spune ca nu este adevarat, pentru ca asa spuneam si eu.




Toate editorialele Kudika »