Daca frustrarile s-ar putea materializa in obiecte, am constata ca in fiecare zi taram dupa noi un cufar plin de resentimente: incepand de la smecherul grasun, care te tachina in gradinita, si pana la sirul nesfarsit de iubiti care te-au parasit a doua zi dupa ce te-ai indragostit de ei. Toti ti-au lasat un gust amar a carui cauza ai uitat-o in timp, dar nu l-ai putut indeparta.

Iertarea ca dar pentru sine


M-am saturat sa car dupa mine toate aceste catrafuse asa ca am sapat, am aflat motivele fiecareia si am inceput sa scap de ele pe rand. L.B. Smedes spunea ca “iertarea este eliberarea unui pizonier, iar acel pizonier este nimeni altul decat tu insuti”… adevar pe care, oricine a iertat macar o data in viata, il poate confirma.

Iertarea este, asadar, nimic mai mult decat o alta forma de egoism: sa ierti presupune sa-ti ridici de pe inima o piatra si sa apari ca un adevarat inger in fata celui ce a gresit.


Partea de-a dreptul ironica este ca aceasta tehnica functioneaza de cand lumea si nimeni nu pare a intelege ca iertatorul nu primeste pocainta neaparat din marinimia sufletului sau, ci pentru ca si pentru el milostivenia este convenabila.

Iertarea ca pedeapsa



“Iarta-ti inamicii – nimic nu-i va enerva mai mult” (Oscar Wilde) Nimic nu-l va enerva mai mult pe cel care ti-a facut rau intentionat decat faptul ca prin obtinerea iertarii tale are confirmarea ca a dat gres.

Iertarea ca act divin


Este adevarat ca intr-un final, indiferent de scopul ei, iertarea este un act divin. Indiferent de mijloace sau motive, rezultatul este unul pozitiv: prin iertare iti cureti sufletul si ii dai o sansa faptasului sa-si inlature povara. Daca el o accepta sau o interpreteaza ca pe o jignire, este alegerea lui.

“Prostul nu uita si nu iarta. Naivul iarta si uita. Inteleptul iarta, dar nu uita.”

(Thomas S. Szasz)





Toate editorialele Kudika »