Mi-am petrecut acest weekend jucandu-ma cu copii care aveau in medie cam patru anisori: cei mai mici dintre ei nu invatasera inca sa mearga sau sa vorbesca, in timp ce strengarii cei mai mari se pregateau pentru prima data de scoala. Ce aveau in comun toti acesti copilasi? Trecusera prin mai multe operatii la inima decat as putea sa insir eu in aceste randuri.

Pana in acest weekend campania celor de la P&G, “Sansa la viata, sansa la noi amintiri”, imi trecuse pe langa urechi fara a-mi atrage prea mult atentia. Intelesesem ca este vorba de inaugurarea unei sectii de chirurgie cardiovasculara la Targul Mures dedicata exclusiv copiilor cu malformatii cardiace congenitale... insa cam atat. Totusi, odata ce am cunoscut acesti copii, le-am ascultat povestile si m-am jucat cu ei pana la epuizare, am inteles cat de important este sa luptam zi de zi pentru ei.

Acesti copii, luptatori in toata puterea cuvantului, au trecut prin mai multe momente tragice in viata lor decat noi toti la un loc. Am ales sa va povestesc in randurile ce urmeaza numai despre Daniel si Andreea. Insa ca ei sunt mult mai multi. Atat de multi, incat nici macar oamenii fantastici (desi poate este prea putin spus oameni) care i-au operat la Targul Mures nu ii pot salva pe toti.

Daniel este din Suceava. La cei sapte anisori ai sai a vazut cam toata spitalele din tara. A ajuns intr-un final la Targul Mures unde doctorul Suciu l-a operat pentru corectarea unui defect septal ventricular care i-ar fi fost fatal in cazul in care nu se intervenea. Postoperator, a fost la un pas de moarte timp de patru zile, insa, printr-un “miracol dumnezeiesc” s-a refacut. In acest weekend a alergat mai mult si mai repede decat toti adultii. Inainte de operatie, obosea si cand manca.

Andreea are noua luni si cam tot atatea operatii la inima. Si ea a trecut prin mai multe spitale pana sa ajunga la Targul Mures. A fost operata in prag de Craciun si a suferit o multime de complicatii postoperator. A petrecut la terapie intensiva doua luni in care s-a zbatut intre viata si moarte. Acelasi doctor Suciu i-a redat sansa la viata… si sansa la noi amintiri.

Cu greu va pot reda prin cuvinte ce inseamna sa vezi zeci de copii jucandu-se si razand, aceeasi copii care in urma cu numai cateva luni se zbateau intre viata si moarte. La fel de greu va pot povesti cat de atasati erau de medicii care ii operasera. Si cu acest prilej nu ma pot abtine sa nu va vorbesc si despre acestia, despre miracolele pe care le savarsesc zi de zi (si despre care nimeni nu scrie), despre concediile in care nu pleaca pentru ca stiu ca ar putea sa mai salveze cateva vieti, despre suferinta de a pierde un pacient care nu echivaleaza cu o mie de vieti salvate, despre dezamagirea de a vedea ca intreaga lume ii blameaza pentru o greseala comisa de un medic pe care poate nici nu il cunosc.

Nimeni nu scrie despre reusitele medicilor, despre acesti copii salvati, despre succesele si munca lor. Ne place insa grozav sa-i judecam, sa-i aratam pe toti cu degetul atunci cand unul singur greseste, sa ii acuzam pe toti ca vor doar spaga – chiar daca fiecare din noi a cunoscut macar o data in viata un medic care i-a salvat viata ori macar i-a alinat durerea fara a-i cere nimic in schimb. Va invit insa pe voi sa le multumiti acelora care v-au facut bine la un moment dat, pentru ca aceasta campanile de denigrare a medicilor trebuie sa ia sfarsit.






Toate editorialele Kudika »