N-am inteles niciodata cum sta treaba asta cu sufocatul. Vasazica prea mult din mine iti face rau? Si daca da, atunci de ce prea mult din tine mie nu-mi dauneaza, ba, dimpotriva, imi provoaca o deosebita placere? Ma bucur de ceea ce am, acum, in prezent. Daca voi sta sa calculez cat dau si cat pastrez pentru viitor, cat imi oferi si cat iti daruiesc, voi pierde gustul si ma voi fi plictisit cum mult inainte ca tu sa te simti sufocat. Nu pot sa contorizez, nu pot sa imi impun limite in singurul plan unde ne este permis sa nu le avem. Nu pot sa imi las pe maine pofta de a te saruta azi, pentru ca privandu-ma acum de o bucurie, mai tarziu imi va parea o obligatie.

De ce nu ne este permis sa ne sufocam? Amorul, prin definitie, nu inseamna oare sa iti doresti sa fii tot timpul numai cu acea persoana? Toata lumea este de acord ca da: cel putin la inceput de relatie, ambii parteneri isi doresc sa petreaca mai tot timpul impreuna. Cei mai “invatati” insa, ne sfatuiesc: “pastreaza distanta, lasa-i spatiu, vedeti-va mai rar fiindca altfel riscati sa va sufocati”. Cum adica? Vor sa spuna ca pur si simplu la un momentan te saturi? Trebuie sa ai grija sa folosesti momentele placute impreuna cu zgarcenie pentru ca la un moment dat ajungi la fundul sacului? Bucuria de a fi impreuna are clipe limitate? Si daca astfel stau lucrurile, de ce as vrea sa o lungesc la nesfarsit in speranta ca minunata relatie se va intinde pe cinci ani si nu pe cinci zile? La ce e bun sa economisesti clipele fericite? Eu una prefer sa mananc o prajitura buna pana la capat si nu sa pastrez cate o firmitura pentru fiecare zi. Daca se intampla ca respectiva prajitura sa fie o minitarta si sa nu-mi ajunga nici macar la o masea, voi cauta sa imi gasesc mai multe prajituri. Iar daca am noroc, iar prajitura mea este un tort imens din care voi rontai aproape toata viata, atunci nu pot decat sa ma bucur si sa ma infrupt pe saturate.

Nu-mi place sa numar. Cu atat mai mult cand vine vorba de iubire. Nu pot cantari cat timp petrec cu un barbat, cata afectiune ofer si daca (eventual) primesc proportional cu cat daruiesc. E drept, ca la un anumit punct in viata, ma pot dezmetici sa constat ca am oferit numai eu, iar capacitatea mea de a ma minti ca sunt la randu-mi iubita a ajuns la limita inferioara. Dar cata vreme intr-o relatie exista doi oameni care au zile bune si zile proaste, care se lasa rasfatati astazi numai ca pentru saptamana viitoare sa ofere la randul lor dragoste, daca in linii mari nu exista o discordanta imensa intre afectiunea unuia fata de a celuilalt, sunt sigura ca relatia are sanse de fericire.

E drept ca iubirea nu trebuie sa inseamne “a avea”: nu esti al meu si nu sunt a ta. Fiecare individ este liber si poate si trebuie sa respire fara a depinde de un altul. Fie si numai din punct de vedere sentimental. Insa este minunat sa iubesti intr-atat incat sa renunti de bunavoie la dreptul de a fi unul si sa-ti atribui, in deplinatatea functiilor cognitive, titulatura de “noi”. Sa stii ca poti exista ca individ, dar sa fii dispus sa renunti la acest drept pentru a deveni un cuplu. Pentru a atinge insa echilibrul emotional optim pentru aceasta renuntare este insa nevoie de multa munca. Si recunosc, ani de-a randul m-am considerat indreptatita sa sustin ca pot renunta la mine ca individ in favoarea cuplului. Singura problema este ca renuntarea mea era un pretext. Nu ma puteam vedea singura, nu ma puteam obisnui cu mine ca individ si nu componenta a unui “noi”. Prin urmare, falsa mea renuntare nu inseamna decat saltul dintr-un cuplu in altul. Si nu intelegeam unde gresesc, unde intervine acea eroare care ma conduce spre esec sentimental de fiecare data.

Abia in momentul in care eram mult prea fericita si mult prea multumita cu mine ca individ, cand nu aveam chef sa devin iarsi un “noi”, cand nu cautam si nici macar nu mai doream un barbat in viata mea, am fost pregatita emotional sa devin cu adevarat un “noi”, sa pot renunta la “eu”, sa pot fi sufocata fara a ma simti cotropita, sa pot sufoca fara a avea senzatia ca invadez.

Sufoc, suspectez, interpretez. Sunt poate cea mai posesiva fiinta dintre toate persoanele pe care le cunosc. Dar cata vreme stiu ca pot exista ca individ si nu ca parte a unui cuplu, nu vad nimic rau in asta.





Toate editorialele Kudika »